„Trezirea arabă“ în confuzia postrevoluționară

Primăvara arabă – sau „trezirea arabă“, cum a mai fost numit` – a declanșat un entuziasm cu accente de delir uneori, exact așa cum s-a întîmplat cu revoltele de stradă din 2009 în Iran. Acum i-a luat locul o dezamăgire pe măsură, însoțită de discursuri despre democrație, golite de fond.

În 2011, nu era greu să fii entuziasmat de mişcările populare din Orient. Era suficient să citeşti postările pe Facebook sau să fii, de exemplu, în mijlocul mulţimii în Piaţa Tahrir. Din iarna lui 2011 pînă acum, lucrurile s-au schimbat atît de mult, au ieşit la iveală atîtea manevre subterane, încît în locul entuziasmului şi a uimirii că regimuri aparent infailibile au căzut, a apărut o stare permanentă de confuzie, dacă nu chiar de dezamăgire. Da, e adevărat, spun unii, tranziţia spre democraţie nu e uşoară. Cînd nu ai în trecut decît timide reflexe democratice iar exerciţiu – deloc, drumul este cu atît mai dificil. Poate tocmai de aceea, dacă iniţial, în Egipt, de exemplu, se striga pe străzi „libertate“ şi „democraţie“, de ceva vreme se vorbeşte mai mult, ca ţintă, despre un sistem multipartit. Iar pluripartitism nu înseamnă neapărat şi democraţie în accepţiunea occidentală. Bilanţul Primăverii arabe, chiar dacă era nerealist de aşteptat să fie cu totul pozitiv, e departe de a fi măcar mulţumitor. Însă, aşa cum entuziasmul exagerat era simplist, la fel de simplistă este şi abordarea că totul e pierdut. Aşa s-a întîmplat în cazul revoltelor postelectorale din Iran în 2009, cînd cea mai mare parte a opiniei publice internaţionale s-a grăbit să vadă o revoluţie care urma să răstoarne regimul, pentru ca apoi, după înăbuşirea în sînge a protestelor, să renunţe cu totul la a mai vedea ca viabilă orice formă de opoziţie, fie ea şi firavă, în republica islamică.

Alegeri imposibile

După toate luptele de stradă din 2011, după toate tensiunile şi ciocnirile care au urmat căderii lui Mubarak, aproape fără încetare, egiptenii au avut de făcut o alegere cel puţin paradoxală, dacă nu chiar tristă şi frustrantă pentru unii dintre cei din Piaţa Tahrir, între un candidat de sorginte radical-islamistă şi un candidat provenit din fostul regim, ultimul premier al lui Mubarak. Filmul celui de-al doilea tur de scrutin a fost complicat şi marcat de controverse. Chiar cînd egiptenii se pregăteau să meargă la urne, cu doar o zi înainte, au rămas fără parlament, după ce o treime dintre locuri au fost declarate ca obţinute ilegal, printr-o decizie a Curţii Constituţionale. Decizia, determinată – spun unii analişti – de armată, a oprit pentru moment avansul blocului islamist, care obţinuse după alegerile parlamentare aproximativ 70% din locurile în legislativ şi deja îşi manifestase intenţia să dea cel puţin o tentă religioasă, dacă nu chiar să pună legea islamică la baza viitoarelor acte normative, inclusiv a viitoarei constituţii. Decizia Curţii a echivalat şi cu anularea legislaţiei adoptate între timp de parlament. Între altele, blocul islamist din parlamentul egiptean ceruse anularea acordurilor de pace cu Israelul. Tot atunci, Curtea Constituţională a anulat ca discriminatorie o lege, iniţiată de islamişti, care le interzicea vreme de cinci ani oficialilor din fostul regim să candideze sau să deţină funcţii publice. În urma deciziei Curţii, Ahmed Shafiq s-a înfruntat pentru preşedinţie cu Mohamed Mursi, liderul partidului Libertate şi Justiţie al Fraţilor Musulmani. În spatele tuturor deciziilor a fost văzută mîna armatei, care părea decisă să nu lase ca Egiptul să capete un preşedinte de sorginte islamistă. Pînă la urmă, Mohamed Mursi a fost declarat victorios, devenind primul preşedinte civil din istoria modernă a Egiptului, însă războiul între forţele islamiste şi armata cu orientări seculariste are toate şansele să continue şi să ia proporţii, de vreme ce militarii au avut grijă, după dizolvarea parlamentului, să amendeze aşa-numita „Declaraţie Constituţională“ de anul trecut, în baza căreia este acum condus Egiptul. Modificările făcute chiar înainte de alegeri de către armată taie, convenabil, din atribuţiile şi puterea preşedintelui. Un pas care-i asigura armatei controlul, în cazul în care preşedintele avea să fie din tabăra islamistă, aşa cum s-a întîmplat. Noul preşedinte nu poate declara război, nu este comandantul suprem al armatei, nu poate numi comandanţii militari, nici pe ministrul Apărării şi nici măcar nu poate decide ori coordona operaţiuni de menţinere a ordinii publice, fără acordul Consiliului Armatei. Este de aşteptat ca, de acum înainte, să se declanşeze o luptă acerbă pentru noua constituţie, care urmează că clarifice direcţia ideologică în care va merge Egiptul. Egiptenii vor avea un nou parlament abia după adoptarea noii legi fundamentale. Dar ce înseamnă alegerea unui islamist ca preşedinte? Confirmarea că Egiptul este împărţit cel puţin în două: cei care văd în islam o garanţie politică anticorupţie şi de conduită politică morală, şi seculariştii, care văd în islamul politic o ameninţare, un risc de îndepărtare de la modernitate. Asta pentru că diferenţa de voturi între islamistul Mohamed Mursi şi fostul premier al lui Mubarak, Ahmed Shafiq, a fost foarte mică. E drept că o parte dintre egiptenii cu opţiuni liberale şi seculariste a votat pentru Shafiq doar ca să nu cîştige Mursi. În plus, mulţi egipteni nici nu s-au dus la urne, dezamăgiţi de evoluţiile post-Mubarak şi de noii – şi, după cum s-a văzut, nu tocmai noii – politicieni egipteni. Asta pentru că, în afară de cîteva nume noi, răsărite din partea secularistă a mulţimii revoltate din Piaţa Tahrir, dinspre tabăra islamistă şi din rămăşiţele fostului partid al lui Mubarak se aud cam aceleaşi nume. Nici entuziasmul pentru islamişti nu a mai fost aşa de mare la prezidenţiale, ca la parlamentare, pentru că, la capitolul promisiuni încălcate, în top sînt Fraţii Musulmani. Dacă iniţial spuneau că nu au de gînd să participe la formarea guvernului, după ce obţinuseră majoritatea în parlament, nu s-au sfiit să se arate decişi să preia puterea executivă. La fel, toţi liderii mişcării spuseseră ferm în repetate rînduri că nu vor avea candidat la preşedinţie, dar au avut doi, dintre care Mohamed Mursi, noul preşedinte, a candidat senin ca independent, deşi este liderul Partidului Libertate şi Justiţie al Fraţilor Musulmani. Seculariştii egipteni au avertizat deseori că valul islamist poate deturna ţara de la drumul spre o democraţie secularistă după model occidental, dar o parte dintre ei s-au arătat îngrijoraţi şi de tendinţele vizibile ale armatei de a nu pierde controlul, iar dizolvarea parlamentului este în ochii lor o dovadă. E drept că modelul democratic occidental poate fi o ţintă greu – iar unii spun nerealist – de atins, în condiţiile în care religia are un loc central în preocupările majorităţii egiptenilor. În Egipt, şi de altfel în tot Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, religia nu este rezervată spaţiului privat şi nu e nici o chestiune individuală, aşa cum este în Europa. Aşadar, e realist de imaginat ca orice sistem politic în statele din regiune, care au trecut prin Primăvara arabă, să fie parţial impregnat religios sau măcar cu o atenţie şi un loc special pentru islam. Problema este că, în spaţii profund tulburate, explodînd de contradicţii, ca cele atinse de „trezirea arabă“, echilibrul e cel mai greu de obţinut, iar derapaje spre legislaţii inspirate din şaria (legea islamică) nu sînt deloc excluse.

Anarhia libiană

Prea puţini şi-au imaginat vreodată că Muammar Gaddafi ar putea fi clintit de la putere în Libia. Deşi a fost multă vreme sponsor al terorismului şi persoană nefrecventabilă oficial pe scena internaţională, acasă, Gaddafi reuşise să ţină sub control ţara cu o combinaţie de forţă, presiuni, şantaj şi recompense pentru aliaţii săi interni. Tot prin cointeresări economice şi-a asigurat liniştea, multă vreme, prin legăturile cu giganţi petrolieri din Franţa sau Italia. Ce s-a întîmplat? Ce a pierdut Gaddafi din amestecul care îl ţinea la putere? Cîţiva analişti economici au remarcat că, în 2009, Gaddafi a făcut o mişcare care a deranjat profund companiile ce beneficiau de pe urma petrolului libian – el a impus ca în fiecare companie activă pe teritoriul ţării să fie numit un director executiv libian. Verdictul rapid dat la primele semne de agitaţie a fost că revoluţia de iasomie din Tunisia a contaminat şi Libia. Dar ceva nu se potrivea scenariului revoluţionar, de vreme ce nemulţumiri economice profunde nu se verificau în realitatea dominată de multitudinea de gratuităţi oferite spre liniştire populaţiei de Gaddafi, de la sistemul de asigurări medicale la învăţămînt, subvenţii pentru produsele de bază, combustibil şi energie electrică. Atunci poate setea de libertate şi democraţie? Niciodată Libia nu a avut o mişcare de opoziţie ori disidenţă de orice tip. Într-o atmosferă de control absolut, era puţin probabilă posibilitatea unei opoziţii cît de cît organizate, nici măcar în zona islamiştilor radicali care, la momentul revoltelor, erau deja ori în închisori ori lichidaţi, în cea mai mare parte. În schimb, mocneau nemulţumiri în rîndul unor lideri locali şi printre membri chiar ai regimului, cu motivaţii care ţineau de felul în care Gaddafi împărţea avantaje economice sau fărîme de putere politică. Motivaţiile declamate iniţial, de pluripartitism şi chiar democraţie, s-au spulberat golite de sens, cînd, încă dinainte ca Muammar Gaddafi să fie prins şi ucis, tabăra rebelilor era deja divizată profund, scopurile erau evident diferite, luptele pentru putere au devenit acute, s-au căscat fisuri mari pe linie geografică între Est şi Vest, dar şi în puzderia de triburi. Aproape toată aşa-numita opoziţie libiană s-a fragmentat, iar fiecare fragment s-a întors de la conceptele naţionale impuse, mai mult sau mai puţin artificial, de Gaddafi, spre cele mai familiare – tribale şi religioase. Deja încă de vara trecută, ceea ce iniţial a fost catalogat ca „revoluţia libiană“ începuse să îndeplinească toate criteriile unui război civil. Acum, Libia nu mai ajunge aşa des în titlurile ziarelor, deşi este scufundată într-o semianarhie – un stat naţional devenit iluzie, o împărţire tot mai evidentă între provinciile istorice, grupuri de foşti rebeli anti-Gaddafi care aplică acum propriile legi sau, mai bine zis, profită de lipsa lor şi de vidul de conducere cît de cît unitară ori măcar consensuală, şi conduc sau luptă pentru putere în varii autointitulate guvernorate. În haosul generalizat, s-a ridicat la suprafaţă, dur şi în forţă, şaria (legea islamică), cu cele mai aspre forme ale ei, în cele mai multe dintre zonele tribale. De la eliminarea fostului lider, grupuri sau chiar indivizi înarmaţi nu ezită să plătească poliţe vechi, să aplice răzbunări crunte şi sînt chiar cazuri în care simpla acuzaţie de fost susţinător al lui Gaddafi e motiv suficient pentru ucidere şi confiscarea bunurilor.

Liniştea relativă

În Maroc, în ce priveşte stabilitatea, regele a reuşit să administreze admirabil primele semne de tensiune socială şi a recurs urgent la modificarea constituţiei şi la reforme care au liniştit populaţia, fără ca el să piardă foarte mult din control, mai ales în chestiunea delicată şi volatilă a religiei. Totuşi, formula marocană, deşi asemănătoare, nu este încă o monarhie constituţională de tip european. Prerogativele regelui au fost diminuate, chiar la iniţiativa sa, dar el păstrează ultimul cuvînt în chestiuni de politică externă, securitate şi mai ales în chestiuni religioase, cu scopul clar de a ţine departe de Maroc orice formulă politică şi administrativă de inspiraţie islamistă radicală. Noul guvern ales democratic are o politică predominant secularistă, iar islamiştii radicali sînt marginalizaţi. În Algeria, din recentele alegeri a cîştigat, cu peste 60%, o coaliţie formată din foste partide guvernamentale şi partide islamice moderate, dar opoziţia islamistă radicală contestă scrutinul. În continuare, situaţia este tensionată, sub presiunea unor mari probleme economice şi a unui şomaj ridicat, în rîndul tinerilor. În Tunisia, de unde a pornit Primăvara arabă, la putere a ajuns, toamna trecută, partidul Renaşterii Naţionale – Ennahda –, care s-a recomandat obsesiv ca formaţiune islamică moderată şi care astfel s-a şi comportat pînă acum, membrii ei declarînd, de exemplu, în repetate rînduri, că portul vălului islamic nu este obligatoriu, după ce interdicţia de a purta văl, impusă de regimul Ben Ali, a fost ridicată. Dar asta nu înseamnă că Tunisia este la adăpost de probleme – recent, guvernul a impus interdicţii de circulaţie noaptea, după o serie de atacuri violente din cauza unei expoziţii de artă cu picturi considerate blasfematoare oraşul sfînt Mecca fiind desenat caricaturizat iar o altă pictură reprezenta un nud. Atacurile, nu doar la expoziţie, dar şi asupra unei secţii de poliţie şi a unui tribunal, au fost puse pe seama radicalilor islamişti salafişti, care au cerut populaţiei să respingă atingerile aduse islamului, dar au negat că ar fi fost implicaţi în violenţe. Cu puţin timp înainte de atacuri, liderul Al-Qaeda, Ayman al-Zawahiri le transmisese tunisienilor un apel să se ridice împotriva guvernului. În mod constant, salafiştii tunisieni au organizat, în ultimele luni, marşuri în care cer introducerea legii islamice. Şi Yemen-ul apare tot mai rar în presa occidentală, deşi plecarea dictatorului Ali Abdullah Saleh nu a rezolvat decît mică parte din nemulţumirile care i-au scos în stradă pe yemeniţi. Probabil ţara cu cea mai dezastruoasă economie, dintre cele atinse de Primăvara arabă, Yemen-ul nu a înregistrat nici vreo timidă îmbunătăţire a situaţiei economice şi nici vreo schimbare radicală din punct de vedere politic, de vreme ce noul preşedinte, Al-Hadi, a fost vicepreşedintele lui Saleh. Yemen-ul este, în continuare, un loc măcinat de lupte interne, fie intertribale, fie între rămăşiţe ale fostului regim şi părţi ale opoziţiei, fie între forţele actualului preşedinte şi competitori din vechiul regim şi din acea parte a opoziţiei care continuă să insiste pentru alegeri libere şi sancţionarea dură, transparentă a întregului regim Saleh. Totul este agravat de prezenţa tot mai evidentă a celulelor Al-Qaeda, care deja sînt în conflict deschis cu autorităţile şi cu triburile yemenite, pentru control în zone din sudul ţării.

Jocuri siriene

În general, presa prezintă în alb şi negru ce se întîmplă în Siria: rebeli vs regim dictatorial. Însă situaţia din Siria seamănă deja de destulă vreme cu ce s-a întîmplat în Libia. Timid, în spaţiul public a început să fie contestată eticheta de „revoluţie“ şi să fie înlocuită cu formula „război civil“. Asta pentru că, de fapt, nu ştim ce se întîmplă în Siria, în afară de faptul că mor oameni. Dar cine îi ucide? De cele mai multe ori, degetul se îndreaptă spre regimul lui Bashar al-Assad, însă recent au apărut informaţii care demonstrează că aşa-numiţii rebeli nu sînt tocmai îngeri şi nu ezită să tragă atunci cînd întîlnesc civili care nu le împărtăşesc opiniile. Clar e că în Siria are loc un adevărat război prin interpuşi între state terţe. O analiză Stratfor privind armamentul folosit de opoziţia siriană demonstrează că rebelii fac uz, de exemplu, de mecanisme explozibile improvizate, specifice mişcărilor radicale islamiste Al-Qaeda, iar asta presupune că cineva i-a învăţat tehnologia de fabricare. Aceeaşi deducţie se aplică în cazul diverselor tipuri de armament uşor şi de rachete. Concluzia e că, în mod clar, graniţele siriene sînt extrem de permeabile şi că ţara este acum invadată de un val de luptători străini. De cealaltă parte a baricadei, armata regimului lui Bashar al-Assad este bine înarmată de Rusia, care, de altfel, se arată decisă să nu lase în Siria să se repete scenariul libian şi se opune oricărei intervenţii din exterior. La ora la care scriu, Turcia, care s-a manifestat deschis şi foarte vocal pentru înlăturarea de la putere a preşedintelui Bashar al-Assad, a invocat articolul 4 din Tratatul NATO, prin care un stat aliat are dreptul să ceară consultări atunci cînd securitatea îi este ameninţată. Turcia a invocat ameninţarea la adresa securităţii, după ce forţele siriene au doborît un avion turcesc, despre care Damascul spune că intrase în spaţiul său aerian, iar Ankara – că se afla în spaţiu aerian internaţional. Deocamdată totul se reduce la cuvîntul care va cîntări mai greu, însă regimul de la Damasc pare a fi dezavantajat din postura sa de duşman public numărul unu, din cauza acuzaţiilor că îşi ucide propria populaţie. Iar verdictul în cazul avionului doborît pare să fi fost deja dat, de vreme ce SUA şi Marea Britanie au condamnat Siria. Între timp, Siria are un nou guvern, sub conducerea fostului ministru al Agriculturii, cu scopul de a linişti populaţia şi de a restaura ordinea. Dar măsura pare inutilă în războiul total, declanşat între regim şi opoziţie. Oricum, încă nu este clar cine formează opoziţia siriană. În afară de cîteva nume menţionate în presa occidentală, nu ştim cine sînt aceşti opozanţi. E clar că există o aripă armată care luptă cu forţele regimului. E clar şi că există un Consiliu Naţional Sirian care se prezintă ca o alternativă politică la actualul regim de la Damasc. Dar şi acest Consiliu, cu baza în Turcia, este marcat de diviziuni ce reflectă de fapt mozaicul sirian, care doar sub mîna de fier a fostului preşedinte Hafez al-Assad a reuşit să stea coagulat.

Carmen Gavrilă corespondent diplomatic al Radio România Actualităţi.

Foto: wikimedia commons