La zidul rîderii

Publicat în Dilema Veche nr. 783 din 21-27 februarie 2019
La zidul rîderii jpeg

Prea vag instruit, istoric, aş fi vrut, copil fiind, să substitui principalul lăcaş sfînt al evreilor cu un zid „al rîderii“, de vreme ce unul „al plîngerii“ mi se părea, pe termen lung, cam greu de suportat. 
A vorbi de ziduri se poate face în varii feluri. Academic. Sau cu durerea cu care se gîndesc la cei patru pereţi proprii, inexistenţi, oamenii străzii.  În epoca recrudescenţei extremiste, care i-a determinat pe israelieni să-şi dureze un eficient zid antiterorist, precum şi în era Trump, în care unii consideră graniţele şi naţiunile caduce, iar ceilalţi se tem de globalism mai rău decît de un zid la frontiera de sud a SUA, termenul a devenit ideologic foarte încărcat. Or, puţine cuvinte îmi par mai înşelătoare decît zid, limită, hotar, dezmărginire. Mai cu seamă cînd e groasă, verticala construcţie de piatră, beton sau carămidă sugerează o stabilitate prea adesea falsă, o siguranţă prea de multe ori imaginară. Hramul ei nu-i clar, mereu, de la-nceput, ca în cazul Turnului Babel, construit din capul locului întru detronarea Domnului. Se întîmplă să trebuiască să fie demolate, uneori chiar de mai multe ori, precum ale Templului de la Ierusalim, ca să li se poată înţelege unor ziduri, peste milenii, valoarea de simbol dezmărginind şi spaţial, şi temporal credinţa într-un singur Dumnezeu şi în Decalog, ca temei al unei civilizaţii precuma cea iudeo-creştină.  

Dacă nu sînt o delimitare a proprietăţii, indicator al sacrosanctului drept asupra ei, ori un semn de exclamaţie spiritual, implorînd prin monumentalitate şi statornicie o incertă prezenţă divină, ele sînt de două feluri: de apărare sau de închisoare. Sînt replici, în ambele ipostaze, ale nesiguranţei, corective ale slăbiciunii, expresii ale fricii, dispreţului şi urii.

Şi  zidurile Ierihonului şi-au dezvăluit noima căzînd, dar prin maniera miraculoasă a prăbuşirii lor. Agenţilor secreţi expediaţi de Moise să exploreze Pămîntul Făgăduinţei li se ceruse să afle dacă popoarele locuindu-l sînt virile ori dacă anemia le sileşte să se doteze cu fortificaţii, spre a se apăra de potenţiali invadatori. Deşi uriaş, deşi întărit peste măsură cu sîrmă ghimpată, construcţii adiacente şi paznici trăgînd foc automat asupra celor care încercau, însetaţi de libertate, să l escaladeze, Zidul Berlinului, o porţiune specială a Cortinei de Fier, a părut mult timp etern, dar n-a fost decît un enorm semn de slăbiciune crescîndă.

Zidul Berlinului a simbolizat persecuţia nu mai puţin decît Bastilia, cea luată cu asalt de revoluţionari după capitularea paznicilor ei şi distrusă după cucerire pentru că reprezenta opresiunea „vechiului regim“.  Scopul construcţiei  „zidului de protecţie antifascist“, cum l-au botezat antifrastic comuniştii est-germani, mai degrabă afini cu nazismul antisemit decît cu democraţiile apusene, fusese să împiedice, din august 1961, fuga în Vest, în libertate, a RDG-iştilor îngenuncheaţi de sovietici.

Est-germanii s-au dovedit diferiţi de alte popoare captive. Cea mai notabilă diferenţă viza nu atît divizarea poporului german în vestici şi estici, cît căderea unora şi altora din civilizaţie, din creştinism iluminat şi reformat, precum şi din modernitate liberală, în barbarie liberticidă, în nazism, iar apoi a multora dintre cei din urmă în complicitate cu socialismul criminal impus de imperiul comunist.

Consecinţă a războiului declanşat de nazişti, a lipsei de precedent a crimelor comise în numele germanilor, a căror anvergură a făcut inevitabilă „capitularea necondiţionată“ a celui de-al Treilea Reich şi-a prefaţat ocuparea şi împărţirea în sectoare a oraşului, Zidul Berlinului a fost, în chintesenţa lui,  o emanaţie a fricii. A celei de exsanguinare prin emigrare. Ca şi de infiltrare a libertăţii şi democraţiei occidentale într-un stat totalitar.

Or, de ce ţi-e frică nu scapi. Mult sînge al celor care n-au acceptat sclavia şi au vrut să-l treacă insuficient pregătiţi avea să curgă, pînă în 1989, la poalele lui. Ucigaşii nu şi-au plătit decît simbolic crimele, spre deosebire de grănicerii asasini din România, care n-au fost traşi niciodată la răspundere, nici măcar simbolic.

Am detestat cordial acest zid liberticid, la umbra simbolică a căruia am crescut ca atîţia nefericiţi născuţi în spaţiul comunizat de sovietici, de dincolo de Cortina de Fier.

Am avut norocul extraordinar, ca ziarist, să fiu de faţă la istorica prăbuşire a Zidului Berlinului în exerciţiul profesiunii mele. Îmi aminteam, în context, după douăzeci ani, că „am ajuns la umbra uriaşei construcţii comuniste în seara zilei de 9 noiembrie 1989, într-un moment în care Zidul începuse să fie asediat de ambele părţi de mulţimi excitate, incredule, parţial înspăimîntate, dar şi locuite de (uriaşe) speranţe. Înghesuit între oamenii strînşi pe Bernauer Strasse, pe partea occidentală a Zidului, am asistat la scene ce păreau cu totul ireale: un miliţian est-german dîndu-i mîna, pe coama zidului, unui vest-german în uniformă de pompier sau poliţist; tineri escaladînd Zidul ucigaş şi aşezîndu-se călare pe el; oameni fremătînd bezmetic, care plîngeau şi rîdeau concomitent, care se prindeau spontan în mici hore, care dansau şi cîntau. În zorii zilei de 10 noiembrie m-am îndreptat spre Checkpoint Charlie, la timp spre a vedea în partea răsăriteană a oraşului nesfîrşitele coloane de gărduleţe, cum li se spunea în România automobilelor redegiste marca Trabant, încercînd să treacă în partea de vest a oraşului. De volanele maşinilor din carton presat se ţineau şoferi cu ochii înecaţi în lacrimi de bucurie şi examinaţi sever, fiecare în parte, de grănicerii-zbiri ai căror camarazi seceraseră, timp de 30 de ani, sute de vieţi sacrificate fără jenă de regimul comunist.

M-a cotropit şi pe mine o emoţie imensă. M-aş fi abandonat cu plăcere înduioşării, dacă nu mi-ar fi stat pe suflet soarta României, ultima din blocul comunist care nu-şi obţinuse încă izbăvirea de o dictatură pură şi dură. La 20 de ani de-atunci nu mă mai surprinde cu adevărat decît naivitatea cu care, plecînd spre Bucureşti, în decembrie ’89, am crezut, în temeiul evenimentelor din Germania, că voi asista şi în România la o rapidă decomunizare ţării. Era Iliescu (însă) abia mijea, dar morţii Revoluţiei şi vizita în Bucureşti (…) m-au lecuit definitiv de iluziile pe care le mai nutrisem. Românii, care au pătimit poate mai rău decît alţi est-europeni încăpuţi pe mîna regimurilor de extracţie kaghebistă, s-au văzut nevoiţi să-l aştepte pe Traian Băsescu spre a putea fi martorii unei condamnări oficiale a comunismului, spre a asista la trecerea, fie şi parţială, a unora dintre arhivele Securităţii ceauşiste sub controlul CNSAS“, scriam  în 2009, la DW, în „România şi Zidul Berlinului“.  

Continuam, în fapt, să fiu naiv. Habar n-aveam cît de cumplit aveau să se răzbune în România, după 2012, handicapul nelustraţiei, absenţa controlului real şi integral asupra arhivelor Securităţii, ca şi lipsa unei prese libere, profesioniste. Altfel se petrecuseră lucrurile în RDG. Unde, susţinuţi de presa occidentală, apărătorii drepturilor omului şi disidenţii se uniseră cu protestatarii spre a lua imediat cu asalt sediile poliţiei politice comuniste, STASI, pentru a lua sub control arhivele lor şi a impune, politic, lustraţia. 

Anterior, frica de fuga în masă, în Vest, a RDG-iştilor, care iscase ab initio decizia construcţiei Zidului, în 1961, reacaparase, cu şi mai multă putere, nomenclatura est-germană. Încurajat de reformismul gorbaciovist şi de temeritatea reînarmării Americii lui Ronald Reagan, care avea să înfrîngă, prin programul SDI, voinţa de a rezista a caducului imperiu sovietic, gulaş-comunismul maghiar hotărîse să-şi ia adio de la sistemul unipartinic şi de la Tratatul de la Varşovia. Deschisese deci graniţele Ungariei, permiţînd masei turiştilor est-germani, care luase cu asalt reprezentanţele diplomatice vest-germane din ţările comuniste, să se refugieze în Occident. Expresie a decăderii post-staliniste a comunismului, Zidul Berlinului îşi pierduse utilitatea.

La trei decenii de atunci, democraţia liberală germană e în mare pericol, subminată fiind, ca şi unitatea Europei, de un război hibrid rusesc, de istovire democratică, de o imigraţie necontrolată şi de reacţia la ea, de mefienţa față de elite şi de presă, de antiamericanism şi de un antisemitism riscînd să redevină pandemic. La rădăcina inadecvării e acelaşi neajuns care a plonjat continentul în cataclismul comunist şi nazist. E degringolada axiologică şi îndepărtarea iresponsabilă de rădăcinile şi resursele spirituale ale civilizaţiei iudeo-creştine.

M-am întrebat cum ar fi, oare, un edificiu aflat la antipodul celor ce se perimează, cad pradă trădărilor interne, sînt un simbol al părelnicei securităţi, al angoasei şi neputinţei, al crimelor împotriva propriului popor, al războaielor pierdute prin greşită situare în raport cu istoria. M-am întrebat la ce construcţie a libertăţii şi păcii veritabile, care să nu fie neapărat sacră în sensul uzual al cuvîntului, ne putem raporta. Azi aş opta pentru cortul partiarhului Avraam. Care ştia să lupte curajos pentru salvarea alor săi. Dar a cărui locuinţă portabilă avea, potrivit legendei, pereţi ce se deschideau către toate punctele cardinale, spre a nu se rata primirea oricărui călător flămînd şi obosit care trecea prin preajmă. 

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.
image
Dispută într-o grădiniţă făcută cu banii statului ungar: „Pot veni şi copii români, dar educaţia va fi în maghiară”
Biserica Reformată a construit în Huedin (judeţul Cluj) o grădiniţă cu predare în limba maghiară. Un reprezentant al bisericii a precizat că grădiniţa a fost construită cu sprijin din partea  statului ungar, dar că va primi şi copii români.
image
Noi obligaţii pentru munca part-time: Angajaţii depun declaraţii în fiecare lună. Cât li se reţine din venit. Exemple de calcul
Ministerul Finanţelor a pus în dezbatere publică un proiect de ordin prin care aprobă normele de aplicare a taxării muncii part-time la fel ca pentru munca cu normă întreagă.

HIstoria.ro

image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.