La zidul rîderii
Prea vag instruit, istoric, aş fi vrut, copil fiind, să substitui principalul lăcaş sfînt al evreilor cu un zid „al rîderii“, de vreme ce unul „al plîngerii“ mi se părea, pe termen lung, cam greu de suportat.
A vorbi de ziduri se poate face în varii feluri. Academic. Sau cu durerea cu care se gîndesc la cei patru pereţi proprii, inexistenţi, oamenii străzii. În epoca recrudescenţei extremiste, care i-a determinat pe israelieni să-şi dureze un eficient zid antiterorist, precum şi în era Trump, în care unii consideră graniţele şi naţiunile caduce, iar ceilalţi se tem de globalism mai rău decît de un zid la frontiera de sud a SUA, termenul a devenit ideologic foarte încărcat. Or, puţine cuvinte îmi par mai înşelătoare decît zid, limită, hotar, dezmărginire. Mai cu seamă cînd e groasă, verticala construcţie de piatră, beton sau carămidă sugerează o stabilitate prea adesea falsă, o siguranţă prea de multe ori imaginară. Hramul ei nu-i clar, mereu, de la-nceput, ca în cazul Turnului Babel, construit din capul locului întru detronarea Domnului. Se întîmplă să trebuiască să fie demolate, uneori chiar de mai multe ori, precum ale Templului de la Ierusalim, ca să li se poată înţelege unor ziduri, peste milenii, valoarea de simbol dezmărginind şi spaţial, şi temporal credinţa într-un singur Dumnezeu şi în Decalog, ca temei al unei civilizaţii precuma cea iudeo-creştină.
Dacă nu sînt o delimitare a proprietăţii, indicator al sacrosanctului drept asupra ei, ori un semn de exclamaţie spiritual, implorînd prin monumentalitate şi statornicie o incertă prezenţă divină, ele sînt de două feluri: de apărare sau de închisoare. Sînt replici, în ambele ipostaze, ale nesiguranţei, corective ale slăbiciunii, expresii ale fricii, dispreţului şi urii.
Şi zidurile Ierihonului şi-au dezvăluit noima căzînd, dar prin maniera miraculoasă a prăbuşirii lor. Agenţilor secreţi expediaţi de Moise să exploreze Pămîntul Făgăduinţei li se ceruse să afle dacă popoarele locuindu-l sînt virile ori dacă anemia le sileşte să se doteze cu fortificaţii, spre a se apăra de potenţiali invadatori. Deşi uriaş, deşi întărit peste măsură cu sîrmă ghimpată, construcţii adiacente şi paznici trăgînd foc automat asupra celor care încercau, însetaţi de libertate, să l escaladeze, Zidul Berlinului, o porţiune specială a Cortinei de Fier, a părut mult timp etern, dar n-a fost decît un enorm semn de slăbiciune crescîndă.
Zidul Berlinului a simbolizat persecuţia nu mai puţin decît Bastilia, cea luată cu asalt de revoluţionari după capitularea paznicilor ei şi distrusă după cucerire pentru că reprezenta opresiunea „vechiului regim“. Scopul construcţiei „zidului de protecţie antifascist“, cum l-au botezat antifrastic comuniştii est-germani, mai degrabă afini cu nazismul antisemit decît cu democraţiile apusene, fusese să împiedice, din august 1961, fuga în Vest, în libertate, a RDG-iştilor îngenuncheaţi de sovietici.
Est-germanii s-au dovedit diferiţi de alte popoare captive. Cea mai notabilă diferenţă viza nu atît divizarea poporului german în vestici şi estici, cît căderea unora şi altora din civilizaţie, din creştinism iluminat şi reformat, precum şi din modernitate liberală, în barbarie liberticidă, în nazism, iar apoi a multora dintre cei din urmă în complicitate cu socialismul criminal impus de imperiul comunist.
Consecinţă a războiului declanşat de nazişti, a lipsei de precedent a crimelor comise în numele germanilor, a căror anvergură a făcut inevitabilă „capitularea necondiţionată“ a celui de-al Treilea Reich şi-a prefaţat ocuparea şi împărţirea în sectoare a oraşului, Zidul Berlinului a fost, în chintesenţa lui, o emanaţie a fricii. A celei de exsanguinare prin emigrare. Ca şi de infiltrare a libertăţii şi democraţiei occidentale într-un stat totalitar.
Or, de ce ţi-e frică nu scapi. Mult sînge al celor care n-au acceptat sclavia şi au vrut să-l treacă insuficient pregătiţi avea să curgă, pînă în 1989, la poalele lui. Ucigaşii nu şi-au plătit decît simbolic crimele, spre deosebire de grănicerii asasini din România, care n-au fost traşi niciodată la răspundere, nici măcar simbolic.
Am detestat cordial acest zid liberticid, la umbra simbolică a căruia am crescut ca atîţia nefericiţi născuţi în spaţiul comunizat de sovietici, de dincolo de Cortina de Fier.
Am avut norocul extraordinar, ca ziarist, să fiu de faţă la istorica prăbuşire a Zidului Berlinului în exerciţiul profesiunii mele. Îmi aminteam, în context, după douăzeci ani, că „am ajuns la umbra uriaşei construcţii comuniste în seara zilei de 9 noiembrie 1989, într-un moment în care Zidul începuse să fie asediat de ambele părţi de mulţimi excitate, incredule, parţial înspăimîntate, dar şi locuite de (uriaşe) speranţe. Înghesuit între oamenii strînşi pe Bernauer Strasse, pe partea occidentală a Zidului, am asistat la scene ce păreau cu totul ireale: un miliţian est-german dîndu-i mîna, pe coama zidului, unui vest-german în uniformă de pompier sau poliţist; tineri escaladînd Zidul ucigaş şi aşezîndu-se călare pe el; oameni fremătînd bezmetic, care plîngeau şi rîdeau concomitent, care se prindeau spontan în mici hore, care dansau şi cîntau. În zorii zilei de 10 noiembrie m-am îndreptat spre Checkpoint Charlie, la timp spre a vedea în partea răsăriteană a oraşului nesfîrşitele coloane de gărduleţe, cum li se spunea în România automobilelor redegiste marca Trabant, încercînd să treacă în partea de vest a oraşului. De volanele maşinilor din carton presat se ţineau şoferi cu ochii înecaţi în lacrimi de bucurie şi examinaţi sever, fiecare în parte, de grănicerii-zbiri ai căror camarazi seceraseră, timp de 30 de ani, sute de vieţi sacrificate fără jenă de regimul comunist.
M-a cotropit şi pe mine o emoţie imensă. M-aş fi abandonat cu plăcere înduioşării, dacă nu mi-ar fi stat pe suflet soarta României, ultima din blocul comunist care nu-şi obţinuse încă izbăvirea de o dictatură pură şi dură. La 20 de ani de-atunci nu mă mai surprinde cu adevărat decît naivitatea cu care, plecînd spre Bucureşti, în decembrie ’89, am crezut, în temeiul evenimentelor din Germania, că voi asista şi în România la o rapidă decomunizare ţării. Era Iliescu (însă) abia mijea, dar morţii Revoluţiei şi vizita în Bucureşti (…) m-au lecuit definitiv de iluziile pe care le mai nutrisem. Românii, care au pătimit poate mai rău decît alţi est-europeni încăpuţi pe mîna regimurilor de extracţie kaghebistă, s-au văzut nevoiţi să-l aştepte pe Traian Băsescu spre a putea fi martorii unei condamnări oficiale a comunismului, spre a asista la trecerea, fie şi parţială, a unora dintre arhivele Securităţii ceauşiste sub controlul CNSAS“, scriam în 2009, la DW, în „România şi Zidul Berlinului“.
Continuam, în fapt, să fiu naiv. Habar n-aveam cît de cumplit aveau să se răzbune în România, după 2012, handicapul nelustraţiei, absenţa controlului real şi integral asupra arhivelor Securităţii, ca şi lipsa unei prese libere, profesioniste. Altfel se petrecuseră lucrurile în RDG. Unde, susţinuţi de presa occidentală, apărătorii drepturilor omului şi disidenţii se uniseră cu protestatarii spre a lua imediat cu asalt sediile poliţiei politice comuniste, STASI, pentru a lua sub control arhivele lor şi a impune, politic, lustraţia.
Anterior, frica de fuga în masă, în Vest, a RDG-iştilor, care iscase ab initio decizia construcţiei Zidului, în 1961, reacaparase, cu şi mai multă putere, nomenclatura est-germană. Încurajat de reformismul gorbaciovist şi de temeritatea reînarmării Americii lui Ronald Reagan, care avea să înfrîngă, prin programul SDI, voinţa de a rezista a caducului imperiu sovietic, gulaş-comunismul maghiar hotărîse să-şi ia adio de la sistemul unipartinic şi de la Tratatul de la Varşovia. Deschisese deci graniţele Ungariei, permiţînd masei turiştilor est-germani, care luase cu asalt reprezentanţele diplomatice vest-germane din ţările comuniste, să se refugieze în Occident. Expresie a decăderii post-staliniste a comunismului, Zidul Berlinului îşi pierduse utilitatea.
La trei decenii de atunci, democraţia liberală germană e în mare pericol, subminată fiind, ca şi unitatea Europei, de un război hibrid rusesc, de istovire democratică, de o imigraţie necontrolată şi de reacţia la ea, de mefienţa față de elite şi de presă, de antiamericanism şi de un antisemitism riscînd să redevină pandemic. La rădăcina inadecvării e acelaşi neajuns care a plonjat continentul în cataclismul comunist şi nazist. E degringolada axiologică şi îndepărtarea iresponsabilă de rădăcinile şi resursele spirituale ale civilizaţiei iudeo-creştine.
M-am întrebat cum ar fi, oare, un edificiu aflat la antipodul celor ce se perimează, cad pradă trădărilor interne, sînt un simbol al părelnicei securităţi, al angoasei şi neputinţei, al crimelor împotriva propriului popor, al războaielor pierdute prin greşită situare în raport cu istoria. M-am întrebat la ce construcţie a libertăţii şi păcii veritabile, care să nu fie neapărat sacră în sensul uzual al cuvîntului, ne putem raporta. Azi aş opta pentru cortul partiarhului Avraam. Care ştia să lupte curajos pentru salvarea alor săi. Dar a cărui locuinţă portabilă avea, potrivit legendei, pereţi ce se deschideau către toate punctele cardinale, spre a nu se rata primirea oricărui călător flămînd şi obosit care trecea prin preajmă.
Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.
