La plecarea lui Andrei Șora

Moartea ta m-a năucit. Îmi păreai, în copilăria dominată de lumina bibliotecii voastre mai mari decît a noastră, lîngă tatăl tău, Mihai, mama ta, Mariana, ca și lînga sora ta Sanda și fratele tău Tom, indestructibil. Ca un dig, convins că va supraviețui și mării, ale cărei valuri se spărgeau de el.

Există oameni mari de mici. Tu, Andrei, a trebuit să fii, ca fiu, așa. În casa imensului tău tată, și a mamei tale, nu mai puțin inteligente sau pasionate, dar poate mai iritabile, presupun că n-aveai cum să vrei să crești altfel decît ca un brad puternic, invincibil, de nedezrădăcinat. Și liber.

Ceea ce a părut că s-a și întîmplat. Chiar dacă ai rămas relativ mărunt de stat, ai devenit, în Bucureștiul anilor ’60 și ’70, un bărbat de temut și un robust cal breaz. Femeile te iubeau. Dar tu alt soi de iubire căutai. Căutarea, bătăliile și neatîrnarea te-au marcat, te-au format, te-au schimbat.

Erai ceea ce mi s-a părut a fi primul om cu adevărat liber pe care l-am cunoscut și despre care am intuit din capul locului, încă înainte de a ști mare lucru despre libertate, că este, nu doar că năzuiește să fie, cu adevărat neatîrnat. Un om gata să lupte zilnic pentru a rămîne așa.

Ca pentru a juca o festă rudelor tale mai locvace, tu, mai introvertit și taciturn, ai ales altă cale decît a scrisului. Ai optat pentru a fi cameraman. Și ai început să lucrezi la Televiziunea Română la finele anilor de relativă liberalizare ai regimului comunist. Cînd, veritabilă reeditare a prieteniei incasabile dintre regele David și Ionatan, fiul regelui Saul, te-ai împrietenit cu Ștefan Mărăscu, un om care ți-a fost mai apropiat, poate, decît sora, decît fratele, decît părinții tăi.

După care au venit călătoria dictatorului în Coreea de Nord stalinistă și în China maoistă și revenirea „genialului cîrmaci”, cu tezele sale din iulie în valiză. Sinistrul regim ceaușist avea să te scoată din sărite într-atît, încît aveai să-ți șochezi familia și prietenii și aveai să profiți de semnarea documentului final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa de la Helsinki.

Între cele zece principii (un adevărat Decalog politic) ale acelui istoric document, se găsea și unul care consfințea respectul pentru drepturile omului și asumarea lui, de către statele semnatare. Ai profitat și ți-ai depus „actele de plecare”, cum se spunea în comunism, cînd cereai emigrarea. Și, după patru ani, ai și plecat.

Pentru noi, emigrarea legală era un fenomen rarisim, dacă nu și inimaginabil. Exemplul tău n-a întîrziat să facă școală. Nu puțini, excedați de sufocanta atmosferă totalitară introdusă de comuniștii ceaușiști cu ajutorul terorii exercitate de Securitate, aveau „să semneze” în anii următori „la Goma”, spre a determina regimul de la București să silească poliția politică comunistă să le „dea drumul”, să plece, să le dea un pașaport.

L-ai primit. Ai plecat la Paris. Și ai vrut, cum ne-ai spus fratelui tău și mie, să „rupi punțile”, ca să te poți realmente integra. Iar în Franța chiar n-ai avut probleme să te integrezi. Te simțeai, cum spuneai, „mai francez decît francezii”, tu, cel născut în 1945, în inima orașului iubirii și al îndrăgostiților, ale cărui imagini, mirosuri, cuvinte și sunete, făcînd să vibreze sufletul tău de copil în anii decisivi, fuseseră franceze.

Ceea ce nu te-a împiedicat să te mistui de dorul patriei tale românești. De unde știu? Din faptul că i-ai întors spatele, nesuportînd s-o vezi torturată, schingiuită, mutilată și ghilotinată de comuniști. Iată un motiv comprehensibil să nu mai vrei să te întorci vreodată. Și nici nu te-ai mai întors. Cît a mai rezistat regimul comunist.

Dar, în decembrie ’89, tu, jurnalistul de la Antenne deux, te-ai repatriat instantaneu spre a filma Revoluția română și a-i celebra primele zile de libertate, în ciuda gloanțelor și tancurilor care au omorît cele aproape 1.200 de victime ale teroriștilor din poliția politică și armata regimului comunist sub Ceaușescu, iar, apoi, sub Iulian Vlad și complicii lui.

Ne-am întîlnit la București, în acel decembrie ’89, la hotelul Intercontinental, pe-atunci centrul corespondenților posturilor occidentale de radio și televiziune. Cînd, în stația de metrou de la Piața Aviatorilor, cum îi zicea pe-atunci, mai dormeau, cu Kalașnikoavele pe piept, adolescenți care spuneau că „apără televiziunea” și circulau rime securiste gen ”în România, de Crăciun, în fiecare casă / cîte un mort pe masă”, tu m-ai invitat să ne petrecem împreună Revelionul la Ambasada Franței.

Am refuzat, spre regretul meu. Era să fiu împușcat chiar în noaptea aceea de Revelion de oamenii beți, în uniformă, ai unei patrule mixte, cu militari și milițieni. Mă opriseră în puterea nopții, lîngă casă, nu departe de reprezentanța palestiniană, aflată pe atunci pe strada Alexandru Sahia, (rebotezată azi Jean-Marie Calderon, jurnalistul francez ucis cu doar cîteva zile înainte, la 22 decembrie ’89, pe străzile capitalei, de șenilele unui tanc în spatele căruia se adăpostise de gloanțele Securității).

Și pentru că erai tu însuți un jurnalist pur sînge, ai rămas la București, uluit că, după o săptămînă, șefii mei de la Deutsche Welle, pe care-i implorasem să mă lase să relatez despre Revoluția din decembrie, se plictisiseră deja de ea și m-au rechemat la Köln, pentru că aveau senzația că povestea românească și-ar fi epuizat interesul. Obosiseră de Revoluție, cum, spre fericirea Moscovei, riscă să obosească și vesteuropenii de războiul ruso-ucrainean.

Au urmat mini-mineriadele din ianuarie ’90, stabilizarea regimului Iliescu, recuperarea național-comuniștilor și pacea cu Securitatea pe spinarea cadavrelor victimizate de ultranaționalism la Tîrgu Mureș, manifestația-maraton din Piața Universității, alegerile din duminica Orbului și mineriada din 13-15 iunie.

În acest răstimp, ai muncit febril, între altele, la investigarea, localizarea și – tur de forță jurnalistic – la intervievarea generalului de securitate Mihai Caraman. Spionul poliției secrete ceaușiste, decorat de KGB, care se infiltrase în NATO și fusese, ca ofițer DIE, șef al rezidenței de la Paris, organizase o rețea proprie și provocase pagube serioase Occidentului și Alianței Nord-Atlantice.

Fusese demascat în 1968, se ascunsese în țară și fusese marginalizat și trecut în rezervă, după fuga lui Pacepa, la trei ani după emigrarea ta, înainte de a fi reactivat în ianuarie 1990. Apoi aveau să înceapă să moară de morți dintre cele mai bizare toți foștii adversari ai lui Caraman din serviciile secrete: generalii Nicolae Doicaru și Gheorghe Moga, poate și alții.

Iar Caraman avea să se ascundă bine de tine. Ceea ce nu avea să te împiedice să-l cauți și să-l depistezi, după mult timp, undeva în Prahova, pentru ca nepotul președintelui Mitterand, Frederic, cu care făceai echipă, să-l poată intervieva pe securist, cel avansat de Ion Iliescu la gradul de general-colonel.

Cred că știu ce uriașă dezamăgire au fost, și pentru tine, neadoptarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care revendica lustrația și consecutiva realunecare în barbaria mineriadelor și dictatură a României sub regimul Iliescu și știu cît de insultat trebuie să te fi simțit din pricina văditei stabilizări la putere a cleptocrației românești, care menține și azi țara captivă într-o democratură.

Timpul, viețile pornite pe făgașe diferite, distanța dintre țările noastre și boala ta tot mai cumplită în anii din urmă aveau să ne împiedice să ne revedem. Sperasem mult, o vreme, ca și tine probabil, să văd o reunificare a familiei tale dispersate. N-a fost să fie, în ciuda eforturilor unora dintre prietenii voștri. Regret nespus.

Știu că familia ta din Franța și Germania e neconsolată. Cred că, de îndată ce vor afla și ceilalți de plecarea ta, ei și toți cei care te-au iubit vor fi ca mine, dezolați. Știu că ai fi binemeritat ca și foștii tăi colegi de la Televiziune să te comemoreze. Și pe ei i-ai învățat abecedarul libertății, la care n-au prea avut acces, și dreptul efectiv de a o exercita. Dar oare cîți dintre ei mai există? Și pe cîți îi mai ajută, ca pe Ștefan Mărăscu, memoria?

Adio, prietene. Odihnește-te în pace. Fie ca memoria ta să fie binecuvîntată!

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle, Bonn.

Foto: flickr