Duelul Merkel – Schulz şi noţiunea de victorie

Cine a învins în duelul televizat Merkel – Schulz? În ce sondaje credem? Cum determinăm victoria şi pe ce criterii? Şi cine va cîştiga alegerile legislative germane de la 24 septembrie? Rare sînt instanţele în care limbajul politic poate părea insuficient spre a descrie adecvat o realitate complexă. O astfel de instanţă, necesitînd definirea laborioasă a termenilor utilizaţi, s-a dovedit duelul TV dintre şefa CDU, cancelara Angela Merkel, şi contracandiatul ei social-democrat, Martin Schulz. Analizîndu-l, realizăm ce frecvent riscăm să  dezinformăm fără să vrem. Dacă, de pildă, nu circumscriem cu maximă exactitate o chestiune. Dacă nu lămurim cu precizie instrumentele de care ne folosim şi cuvintele pe care le rostim sau le scriem.

Abia după ce definim convingător noţiunea de victorie, metoda şi criteriile pe baza cărora o stabilim, putem năzui să atribuim judicios victoria în duelul televizat purtat duminică seară de reprezentanta creştin-democraţilor germani cu rivalul ei social-democrat, Martin Schulz.

Cine şi în ce context a punctat în acest duel, care li s-a părut multora, în opoziţie, „un duet“ lipsit de o miză reală? Cine a ieşit în final mai bine din această confruntare purtată în prezenţa a patru jurnalişti germani de top, care n-au reuşit totuşi să abordeze toate problemele pendinte, uitînd de pildă de teme grele, precum revoluţia digitală, ecologia şi educaţia? Răspunsurile la aceste două întrebări nu sînt defel identice.  

În plus, a tranşa chestiunea în baza unor sondaje măsurînd popularitatea unuia sau altuia după duel se dovedeşte o întreprindere mai anevoioasă şi mai puţin lămuritoare decît s-ar crede. Cînd, spontan, după duel, am afirmat că Schulz a „bătut-o serios“ pe Merkel, am fost, nu întîmplător, contestat vehement. Căci sondajele o creditau pe cancelară cu un imprecis 55%, faţă de 35% „dat“ contracandidatului ei.

Cum am putut deci să-l declar cîştigător pe el? Simplu. Întrucît n-am vrut să determin decît învingătorul duelului direct, televizat, dintre principalii candidaţi la funcţia executivă supremă din Germania şi nu pe cîştigătorul actual sau final în cursa pentru popularitate şi triumf electoral a celor doi, mi-am luat nişte măsuri. Mi-am pus în paranteze preferinţa (împărtăşită de mulţi) pentru bilanţul general al cancelarei şi criticile pentru prestaţia ei execrabilă din 2015 şi le-am predat pe toate la garderobă. M-am orientat în funcţie de sondajele cele mai adecvate scopului meu: cele care au măsurat opiniile oamenilor înainte şi după duel. Şi mi-am lăsat, concomitent, intuiţia să-şi spună cuvîntul.

La capitolul opinii ante- şi post-factum, Martin Schulz a fost singurul care a crescut sensibil de pe urma duelului TV. Şi, deci, l-a cîştigat categoric. El, mai agresiv, dar fără să sară calul, şi la fel de articulat ca ea, s-a arătat capabil s-o pună în dificultate în cel puţin trei instanţe, în care vulnerabilitatea ei era şi este patentă. Bunăoară în chestiunea, pe moment acută, a autoritarismului Turciei lui Erdogan, în care el s-a manifestat net mai dur şi mai combativ faţă de tiran decît cancelara. Apoi, Schulz s-a impus la subiectul crucial al duelului. În speţă, în povestea migraţiei şi integrării. La acest punct a marcat clar, evidenţiind abil greşelile comise de Merkel în 2015, erori pe care ea le-a contestat, înainte de a se vedea obligată de rivalul ei să le admită parţial.

În fine, în privinţa justiţiei sociale şi a consistenţei promisiunilor ei electorale, Schulz a izbutit din nou să puncteze decisiv, demascîndu-i carenţele, omisiunile angajamentele neonorate. În plus, -Schulz nu s-a dat în lături să recurgă la declaraţii vag populiste, inclusiv la unele frizînd antiamericanismul, o ostilitate pe cît de respingătoare, pe atît de populară în anumite segmente ale electoratului.

Întrucît, în schimb, ea n-a reuşit să-l pună în dificultate nici o singură dată, se poate afirma că liderul SPD a bătut o crunt. Dar cît de crunt e „crunt“? Dacă o echipă debutează într-un meci cu un handicap de patru goluri, obţinute la masa verde, iar meciul de pe teren se termină cu patru la trei, cine a biruit oare în confruntarea sportivă directă, de pe teren? Formaţiunea care a reuşit să dea goluri? Sau cea declarată cîştigătoare de arbitri? 

Din nou, termeni precum victorie şi cîştig se vădesc relativi şi alunecoşi. Pornind în duel cu un handicap de simpatie serios, social-democratul n-a reuşit să recupereze în faţa micilor ecrane suficient spre a întoarce soarta unei bătălii ce pare, de luni de zile, tranşată incontestabil în favoarea şefei CDU. Date fiind sondajele dezastruoase pentru social-democraţi, i-ar fi trebuit lui Schulz o izbîndă strivitoare, un triumf zdrobitor care să se califice drept ceea ce politologii numesc a „game changer“. Or, liderul SPD nu şi l-a ajudecat. Şi, ca atare, e foarte probabil să piardă alegerile de la 24 septembrie. În care partidul său e puţin probabil să-şi adjudece suficiente mandate spre a-l alege pe el cancelar.

Căci nemulţumiţii nu le vor ierta social-democraţilor o sumă de neajunsuri. Între altele, că şeful lor cochetează cu extrema stîngă. Că partidul său nu se distinge decît nesemnificativ de creştin-democraţi. Că nu-şi mai reprezintă electoratul clasic, care pare să fi dispărut. Că s-au bucurat alături de Merkel de un sejur lung și plăcut la guvernare. Că, în consecinţă, sînt cel puţin la fel de responsabili precum CDU şi sora ei bavareză CSU pentru contraperformanţe grave, de felul eşecului jalnic în efortul neutralizării unui terorist islamist ca Anis Amri, ucigaşul de la Tîrgul de Crăciun berlinez. Şi că social-democraţii flirtează chiar şi acum cu o reeditare a „marii coaliţii“ dintre CDU şi SPD.

În plus, Schulz a supărat milioane de alegători minoritari, nu în ultimul rînd turci, supralicitînd criticile cancelarei la adresa Ankarei. În plus, a vituperat ascuţit în contra lui Viktor Orbán, a guvernului polonez, a altor capitale răsăritene. Or, a vocifera strident, revendicînd, ca Schulz, pedepsirea în UE a ţărilor care insistă să refuze „solidaritatea“ acceptării de cote de migranţi nu-i va aduce social-democratului voturile multor est-europeni cu cetățenie germană.

În fine, germanii sînt, în mare, prea mulţumiţi de prestaţia cancelarei în ultimii 12 ani şi se tem acut de un viitor considerat de mulţi foarte incert ca să accepte lesne un experiment potenţial riscant, cum ar fi debutul la cîrmă al unei coaliţii de stînga conduse de SPD. În consecinţă, prea puţini iau în serios pretenţia lui Schulz ca electoratul să-i dea lui ocazia de a „făuri“ acest viitor, în loc să-i mai ofere ei o şansă de a „administra prezentul“. 

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.