Netanyahu şi ameninţarea iraniană

În dramatica sa ieşire la rampă, premierul israelian a ridiculizat negarea, de către iranieni, a programului lor nuclear militar. Tema îi preocupă intens pe observatori. Ce ameninţări se articulează? Va fi război?

În joc nu e doar soarta acordului nuclear încheiat cu Teheranul de către Germania şi puterile cu drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU. Judecînd după declaraţiile preşedintelui şi reacţiile şefului diplomaţiei americane, Pompeo, la discursul premierului israelian Netanyahu, e probabil ca SUA să denunţe acest acord în următoarele 12 zile.

Un atare demers ar isca inconveniente Rusiei, principalul aliat al Iranului. Ar provoca, totodată, neplăcerea unor americani, adepţi ai fostului preşedinte Obama, artizanul acordului cu ayatollahii persani. În fine, ar genera iritarea vest-europenilor care susţin în continuare, fie şi cu proaspete rezerve, această înţelegere şi mizează pe dialog cu Teheranul.

Atît şefa diplomaţiei europene, Mogherini, cît şi oficialii germani şi francezi s au arătat înclinaţi să temporizeze, reacţionînd rezervat la dezvăluirile liderului de la Ierusalim.

Nu puţini critici de stînga ai lui Beniamin Netanyahu au încercat, la rîndul lor, să contracareze dramatismul prezentării sale, susţinută de grafici şi fotocopii extrase dintr-o arhivă doldora de prezumtive documente iraniene, în greutate de o jumătate de tonă. Documente pe care, după examinarea lor de către experţi, şeful diplomaţiei americane, Pompeo, fost director al CIA, le consideră sută la sută autentice.

Semnificativ, în context, este că nici iranienii nu le-au contrazis, credibil, autenticitatea, preferînd să-ncerce să-l ia peste picior pe Netanyahu. Critici s-au arătat şi alţi adversari politici ai liderului de la Ierusalim. De pildă, de la publicaţia israeliană de stînga Haareţ. Potrivit căreia, premierul statului evreu s-ar fi afişat teatral, într-o postură de cabotin, „recurgînd la mijloace facile“, spre a prezenta cu efect informaţii în mare parte vechi, dintr-un raport publicat de -IAEA în 2011.

Or, şeful Departamentului de Stat american a subliniat că în arhiva prezentată de Netanyahu se află mii de documente noi, necunoscute pînă de curînd.

Cu toate acestea, presa de peste Ocean nu se dă în lături de la estimări hazardate. Că scopul exerciţiului premierului israelian ar fi fost, după cum susţine ziarul Chicago Tribune, „să-l convingă pe preşedintele SUA să denunţe acordul cu Iranul“ e o nerozie. În fond, e clar că Netanyahu l-a convins de mult pe Trump. În speţă, înainte ca şeful Casei Albe să aibă acces la estimările experţilor săi cu privire la calitatea şi fiabilitatea documentelor prezentate de şeful guvernului de la Ierusalim.

Parţial perplecşi (pînă la o analiză exhaustivă) au rămas doar omologii săi europeni. Care se tem de o proximă escaladare a conflictului sirian mai mult decît de altceva. Needificate cu adevărat au continuat să fie şi naţiunile mai multor continente. Încît ieşirea la rampă a premierului israelian s-a adresat în egală măsură publicului israelian şi celui american, liderilor europeni, lumii arabe şi, în genere, comunităţii internaţionale.

Mesajul ei major este că regimul iranian a minţit şi minte în continuare, chiar în aceste zile. Corolarul acestei constatări e că, probabil, va continua să mintă, nemeritînd încrederea acordată de Occident cînd a bătut palma cu ayatollahii, printr-o înţelegere precară de tot.

Dramatismul acestui mesaj nu reiese plenar decît din cunoaşterea mentalităţii americane şi a contextului ameninţării persane. Tendinţa celei dintîi e să le retragă definitiv celor prinşi minţind o încredere iniţial liberal acordată.

În ce priveşte ameninţarea iraniană, ea nu vizează doar un program nuclear militar numit „Proiectul Amad“, care ar putea fi oricînd reluat, după ce, de bună seamă, a fost perpetuat în ciuda anunţului oficial iranian că ar fi fost pus pe butuci în 2003.

Nu mai puţin îngrijorătoare sînt programul balistic al Iranului islamist, precum şi expansiunea sa în Siria şi în regiune, de unde pune în pericol, în mod nemijlocit, statul evreu. În fine, extrem de alarmante sînt, în conjuncţie cu aceste programe şi consolidări militare la o aruncătură de băţ de frontiera israeliană, ameninţările cu genocidul pe care le proferează Iranul, cu regularitate, la adresa statului evreu.

În faţa acestui complex de riscuri şi ameninţări, ce opţiuni au ţările, popoarele şi regiunile ameninţate de şiiţii iranieni, între care şi statele arabe sunnite din regiune? Şi, mai cu seamă, ce opţiuni au israelienii? Dar europenii?

Primii refuză categoric să mai comită o eroare fatală precum greşeala săvîrşită de evrei ca reacţie la Hitler. Mulţi au desconsiderat atunci primejdia  genocidului, ignorînd ameninţarea unei puteri totalitare, agresive, dispunînd de forţa şi capacitatea de a-şi pune în aplicare voinţa exterminatoare. 

Optica celor din urmă e, adesea, diferită de a americanilor, detestaţi de unii, între altele, pentru că asigură de multe decenii, manu militari, protecţia unui Bătrîn Continent prea nevolnic şi anemic ca să se salveze singur de varii tiranii.

Israelul nu se bucură de luxul superbiei unui continent din care o parte i se crede superioară Americii şi-şi permite să-i dea lecţii morale şi politice. E, deci, greu de crezut că Ierusalimul va putea tolera la nesfîrşit cvadricefala ameninţare persană la adresa statului evreu, amplificată de rachetele iraniene staţionate în Siria.

Nici UE şi nici comunităţii internaţionale nu le va fi uşor să-şi perpetueze, în această chestiune, politica struţului, fără să rişte autodiscreditarea totală. La rîndul lor, SUA se vor vedea silite să ia măsuri.

Ce-i rămîne Rusiei de făcut? Kremlinul nu-şi va pune în pericol, probabil, victoria în litigiul civil sirian, alături de regimul Assad. Ca atare, nu va risca devastarea regională cauzată de o potenţială extindere a războiului sirian şi transformarea lui în teatrul unei conflagraţii irano-israeliene.

Cu atît mai puţin îşi va asuma o confruntare directă cu SUA ori cu Israelul. Încît Iranului nu pare a-i rămîne decît alternativa, cîtuşi de puţin ademenitoare, a unui război pustiitor, cu efecte incalculabile pentru regimul ayatollahilor. Sau mai probabila retragere din Siria şi renunţarea la refuzul renegocierii tratatului său nuclear şi a programului său balistic, însoţite, poate, de o extindere a operaţiunilor teroriste pe care le sponsorizează regimul teocratic iranian în lume. 

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.

Foto: Netanyahu, wikimedia commons