România – colonie rusă?

Cît de independenţi sînt românii? Nici prea-prea, nici foarte-foarte, s-ar zice, după evaluarea sobră a reacţiei cvasiinexistente, ori insuficiente, la un brutal afront diplomatic rusesc. Şi nici UE nu se simte prea bine. 

Kremlinul 

Tardiv şi într-o manieră extrem de anemică, ori deloc, au reacţionat oficialităţile române. De pildă, Ministerul de Externe. La fel de inadecvat, cu excepţia salutară a Monicăi Macovei, s-a comportat şi clasa politică, precum şi o mare şi rea parte a presei de la Bucureşti şi a societăţii civile, în ecou la scandaloasa intervenţie recentă a ambasadorului Rusiei la Bucureşti. 

Care, în flagrantă violare a tradiţiilor şi uzanţelor diplomatice, a tras public de urechi, mitocăneşte, doi eminenţi autori şi observatori politici, din pricina constatărilor lor pe cît de critice, pe atît de lucide, la adresa sistemului Putin. Trimis să reprezinte în România interesele Moscovei, ambasadorul Oleg Malginov nu se oboseşte, iată, să promoveze, ca un diplomat respectabil, ceea ce se numeşte

ul rusesc. Mai energic, el s-a încumetat, culmea, să dea brutale „indicaţii preţioase“ de comportament şi politică editorială presei româneşti.

Ca înaintaşii săi stalinişti de pe vremuri, Malginov a solicitat (şi încă într-o limbă română de calitate îndoielnică) „publicaţiilor centrale“ româneşti, precum ziarul

să înţeleagă că „nu e deloc necesar să se dea cuvîntul

la orice bădăran“. Nu e un secret cine ar fi prezumtivii „bădărani“. Intelectuali publici respectaţi, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan, autorii unui articol excelent gîndit şi argumentat despre „Ispita fascistă a tovarăşului Putin“, apărut pe

şi în

l-au supărat rău nu atît pe Malginov, cît pe şefii săi. Căci e notoriu că într-un regim dictatorial, şi cu atît mai mult într-unul militant antidemocratic, avînd în frunte o oligarhie mafiotă de extracţie KGB-istă, precum sistemul Putin, ambasadorii ruşi răspund comenzilor directe ale „verticalei puterii“. Ale mai-marilor lor de la Kremlin. Care, indiferent dacă se află la conducerea Internelor, a aparatului de propagandă, numindu-se Dmitri Kiseliov, ori a ministerului de Externe şi răspund la apelativul de Serghei Lavrov, sînt toţi, înainte de orice, servitorii preaplecaţi şi obedienţi ai Marelui Frate. 

Funcţia celui din urmă o deţine de un deceniu şi jumătate, la Moscova, fostul KGB-ist din Dresda, Vladimir Putin. Marele şi genialul „corifeu“ şi conducător de oşti din Crimeea şi estul Ucrainei nu e doar un stăruitor şi entuziast admirator al tătucului popoarelor, tovarăşul I.V. Stalin. După cum s-a văzut recent la Petersburg, la conferinţa naziştilor şi fasciştilor organizată de mîna sa dreaptă în materie de agitprop, Kiseliov, conferinţă despre care au scris sagace Tismăneanu şi Stan, Putin poate fi cotat şi ca un bun prieten al extremei drepte europene. Care, după cum am reliefat frecvent, îl adulează peste tot în Europa cot la cot cu extrema stîngă. 

Nu întîmplător, căci, profitînd de ajutorul Moscovei, cele două falange nu mai constituie de mult, în Europa, opoziţii mutuale, ori doar opoziţii la guverne centriste. În Grecia, stînga şi dreapta radicală au obţinut accesul la putere şi au format o strînsă coaliţie guvernamentală ale cărei puncte comune, dincolo de populism colectivist, naţionalism, antireformism şi obrăznicie de speţă joasă, includ antioccidentalismul. Mai precis, antieuropenismul şi antiatlantismul, pe care într-o variantă virulentă le exportă neobosit, şi un aparat rusesc de propagandă atît de sofisticat şi de costisitor, încît a sfîrşit prin a atrage chiar şi atenţia unei birocraţii europene de o somnolenţă şi lentoare proverbiale.

Or, Tismăneanu şi Stan inflamaseră Kremlinul tocmai pentru că evidenţiaseră cu eficacitate maximă „versatilitatea“ noului tip de totalitarism promovat de Moscova. În cauză, potrivit lui Ioan Stanomir, e „capacitatea remarcabilă“ a putinismului de a-şi forja o sursă de putere croind „o nouă alianţă globală a subversiunii antioccidentale“. Problema e, înainte de orice, potenţialul mecanismului său propagandistic de a îngemăna cu mare abilitate mişcările comuniste şi fasciste; e capacitatea lui Putin de a deveni „campionul mondial al barocului comunisto-fascist“, după cum plastic se exprimaseră cei doi autori înfieraţi de diplomatul rus. 

Anemiei reacţiei Bucureştilor la atari provocări îi corespunde impotenţa afişată în capitala UE. După aproape doi ani de larvară existenţă, la Bruxelles s-a trezit în fine aşa-numitul Fond European pentru Democraţie. Creat pe modelul unei net mai active instituţii americane, Fondul, finanţat de Comisia Europeană, „înţelege să promoveze valorile (…) de libertate şi democraţie“. Unde? În ţările „în tranziţie şi societăţile care luptă să se democratizeze“. Deci în estul Europei, Maghreb şi Orientul Mijlociu. Or, nu e clar ce anume a întreprins acest Fond pînă acum. Nu că în Vest n-ar fi existat şi alte voci. În acest interval, ba chiar încă din vara anului 2012, la redacţia română a postului

, de pildă, s-a tot atras atenţia asupra pericolelor deloc neglijabile reprezentate de tot mai incisiva propagandă rusească. Fără să se înregistreze însă vreun ecou perceptibil. 

Mai nou, speriat de impactul unor posturi precum Russia Today, Fondul s-a activat brusc. În stil tipic, a dat în lucru un studiu care să întocmească o listă de recomandări menite să indice cam ce ar fi de făcut spre a se contracara la un moment dat propaganda rusă. În timp ce experţii apuseni mai studiază harnic, politicienii UE continuă să dea din colţ în colţ. Nimeni, în afara cîtorva ziarişti şi experţi de provenienţă est-europeană, nu pare a şti cum să se răspundă adecvat militarizării politicii interne şi externe ruseşti şi dezlănţuitei agresiuni propagandistice a Kremlinului. Marea provocare pare a fi să nu se supere Moscova. Şi să nu se considere că Vestul ar da lumină verde unei operaţiuni de contrapropagandă. 

În răstimp, ambasadorul Rusiei nu hamletizează, ci munceşte, iată, cu sîrg. S-a prefăcut, eficient, nu doar în comis-voiajorul concernului Lukoil, în interesul căruia a intervenit, în toamna anului trecut, în treburile Justiţiei româneşti, repurtînd un vădit succes politic la premierul Ponta, după cum just observa Melania Cincea la „Timpolis“. Mai nou, Malginov a devenit şi portavocea unui prezumtiv ortodoxism de obedienţă moscovită, precum şi, simultan, tartorele unei prese româneşti care, vădit, s-ar putea molipsi de la ziarişti independenţi mai dificil de îmbrobodit şi, deci, se cere, din unghiul Kremlinului, intimidată brutal. 

Pare că ne-am întors în epocile, de foarte tristă amintire, cînd legea la Bucureşti şi în ziarele României o făceau zeul urii, dimpreună cu tovarăşul Stalin, precum şi pumnul ciracului credincios al celui din urmă, Vîşinski, aşa cum erau tustrei interpretaţi de „organul central“ comunist, Scînteia. 

Dacă autorităţile româneşti şi liderii europeni nu se arată în stare să dea o replică acestor tentative cu fermitatea necesară, devine clar că România riscă acut s-o ia pe calea Republicii Moldova, fiind în pericol să-şi piardă bruma de independenţă pe care i-au dăruit-o apartenenţa la NATO şi la UE. 

30.03.2015  

Deutsche Welle

Deutsche Welle.