Transylvanity
„Sînt ardelean, deci sînt cinstit.“ Omul care ne spune asta se uită la noi ca la niște viermi; cunosc prea bine privirea, așa că, în calitatea mea de Voce a echipei, îi răspund omului: „Ne dați banii, facem lucrarea. Dacă nu, nu; fără supărare“. El o ține pe a lui, că-i ardelean și c-o să ne dea banii la sfîrșit, noi ne strîngem sculele, încărcăm mașina și plecăm. Fără supărare!
Această scenă se repetă frecvent, băieții s-au obișnuit, au rămas de pomină „țepele“ pe care le-am luat în trecut, acum nu mai este cazul; ca să revin la text, iată despre ce este vorba: împreună cu echipa de arboriști cu care lucrez uneori, am drumuri prin țară, la lucrări contractate de patronul cel mare, iar pe lîngă acele angajamente (care ne pot lua chiar și două săptămîni), noi mai „prindem“ cîte-o mică lucrare (ciubuc, gheșeft) pe la un particular care are nevoie de cineva ca noi: ba un nuc bătrîn care face prea multă umbră și trebuie rărit, ba un plop care-ar putea să cadă peste casă, ba un castan ale cărui rădăcini au început să ridice garajul, genul ăsta de treburi. Misiunea mea e să port discuțiile respective („Mihăiță, vorbește tu, că ești bun de gură“) și, mai ales, să judec repede și corect dacă omul din fața mea este sau nu de încredere. Unora le cer toți banii la sfîrșit, altora le cer jumătate înainte, iar cîtorva, foarte puțini, le cer toți banii înainte – aceștia sînt „țeparii“. Deja nu mă mai înșel. Un țepar nu va da nimic, nici înainte, nici după, așa că m-am învățat să nu-mi răcesc prea mult gura cu el, și-n plus i-am și categorisit, că fiecare specie are atît reacțiile ei, cît și modul propriu de-a încerca să înșele: foștii magazioneri, aprozariști, milițieni, securiști sau chelneri se reped la noi de foarte sus, așa cum au fost obișnuiți toată viața („Băi, puță, ia vino-ncoa“), pensionarele din mediul rural încearcă fie cu milogeala („N-are maica bani, e săracă maica“ etc.), fie cu confuzia bancnotelor („Ai zis o sută de lei, maică, și am crezut că, adică, o sută de mii vechi!“), bețivii speră să ne convingă înjurîndu-ne – bine, ăștia-s și proști.
Cei mai interesanți sînt, însă, foștii securiști ardeleni, coloana vertebrală a patriotismului mic, pompieristic. Metoda ăstora este să ne anunțe că au o treabă pentru noi, după care să se retragă în curte, așteptînd să mergem după ei și să le cerșim atenția; cum asta nu se întîmplă, ies ei înapoi în stradă și ne țin „predica transilvanistă“, a cărei formă esențializată am reprodus-o la început. Desigur, cuvintele nu sînt totul, mai e și tonul vocii, mai e și privirea, mai e și limbajul corporal – prin care omul ne comunică propria poziționare, diferența de clasă și rasă: el este posesor de pensie specială, nu muncitor la copaci (asta ar fi „clasa“) și ardelean, nu venitură (asta ar fi „rasa“). Toate acestea pot fi amuzante, dar nu meritau spațiul tipografic din Dilema veche, dacă la un moment dat n-aș fi fost întrebat de unul dintre oamenii mei, seara, la bere: „Bă, Mihăiță, nu ziceai că și tu ai crescut o vreme pe-aici, prin Transilvania? Ce-au, mă, ăștia-n cap?!“ Întrebarea odată pusă, n-am ce face. Trebuie să răspund.
Cum stau slab spre foarte slab la partea teoretică, încep cu cîteva amintiri, pe care credeam că le ngropasem destul de adînc, dar iată că-s la-ndemînă: rudele mele începeau să se laude aproape imediat ce le treceam pragul și o țineau așa pînă plecam, fără să obosească, fără să se plictisească și fără să le pese de ridicol (poate nici nu-l sesizau): uite ce frumos e la noi în sat, uite ce urît e la voi în oraș. Uite ce frumos e la noi în Ardeal, uite ce urît e la voi la București. Uite ce bivolițe avem noi în grajd, uite ce bivolițe n-aveți voi pe balcon. Etc. De fapt, nu, mai era ceva, ceva important: voi n-aveți cum să ne înțelegeți pe noi (asta mi se părea cel mai interesant, atunci, și tot așa mi se pare și-acum) – iar dacă n-aș fi stat de vorbă cu Big, din Londra, și cu Dészi, din Budapesta, aș fi crezut că ideea asta cu neînțelesul e-o tîmpenie limitată la neamul lui Buzea, dar nu: cînd își vizitează neamurile din Irlanda de Nord, Big are parte de aceeași placă (lăudăroșenii plus chestia cu neînțelesul), iar Dészi pățește la fel cînd face vizite la ai lui, în Transilvania de Nord. Nu știu cum se abțin ei doi, dar pe mine de fiecare dată mă furnică limba să le spun neamurilor în față că nu ei au clădit casa în care locuiesc (ci sașii dezțărați după ’89), că nu ei au clădit biserica în care merg la slujbă (ci greco-catolicii băgați la zdup după ’48), că nu ei au clădit vreunul din orașele în care-și vînd produsele, că ei n-au fost în stare să clădească un stat și că nici măcar transilvanitatea nu e un gînd care să le fi venit lor în cap, ci e o idee furată direct de la Gabriel Bethlen. Dar știți cum e cînd mergi la rude. Te abții, să nu lași duhul afară din sticlă, că de lăsat e ușor să-l lași să iasă, dar pe urmă cum îl bagi înapoi?!
O altă amintire se leagă tot de obiceiul lăudăroșeniei, dar de data aceasta este o amintire mai degrabă livrescă. Iată ce scrie Bogdan Cristea despre britanici**: „Sînt foarte narcisişti: le place să se simtă speciali, sînt convinşi că ceilalţi ar trebui să-i trateze ca atare şi se miră sincer cînd asta nu se întîmplă. De fapt, se simt superiori celorlalţi şi se aşteaptă ca aceştia să le recunoască fără discuţie superioritatea […]. Dacă este să spunem adevărul aşa cum un britanic niciodată nu l-ar spune, ieşirea din UE s-a datorat în principal acestui narcisism care-i făcea să nu se simtă bine la aceeaşi masă cu ţări din uniune pe care, cinstit vorbind, le privesc cu maximă condescendenţă. Desigur, acestea sînt generalizări ce pot părea grosiere dacă sînt scoase din context. […] Și pot depune mărturie că nu toţi britanicii sînt conservatori, au votat Brexit, citesc Daily Mail, au nostalgii imperiale şi urmăresc cu aviditate non-ştirile despre nunta regală: aş spune că 95% din prietenii mei britanici sînt exact opusul a ceea ce am descris mai sus, făcînd, din contra, o băşcălie teribilă de conservatorismul şi – s-o spunem pe şleau – prostia compatrioţilor lor“. Mulțumesc, Bogdan Cristea, că m-ai scutit să caut cuvintele potrivite, dar dacă înlocuiesc „britanici“ cu „transilvaniști“ și mai schimb cîte ceva pe ici, pe colo, caracterizarea ta e perfectă pentru ceea ce vreau să spun. Transilvanitate, că-i mai bună decît toate. Nu trebuie să fac nimic, nu trebuie să muncesc mai mult decît alții, trebuie doar să mă nasc într-un loc anume – și gata, sînt o ființă superioară, un „osebit“. E adevărat că sînt repede-bosumflabil dacă oamenii mici (și necinstiți!) din afara Bazinului Carpatic nu-mi recunosc imediat măreția și nu se prosternează la picioarele mele transilvane, dar asta-i soarta Luceferilor. Mereu se-mpiedică de Cătălini ce fug cu fata.
Există însă un element concret, care dă peste cap toate micile răutăți înșirate mai sus: hărțile electorale. Că vreau, că nu vreau, ele există, nu arată bine deloc și-s tot alea din 1992 încoace. Cu excepția (notabilă, dar constantă) a hunedorenilor, toți ceilalți locuitori ai Transilvaniilor (plural intenționat) au optat mereu pentru un alt model social, nu pentru acesta de tip asiatic, cu care ne-am pricopsit nu se știe cum (bine, explicații sînt, dar ce folos?). Ceea ce mă obligă să precizez că subiectul articolului, departe de a fi rizibil, este grav, reclamă atenția și implicarea intelectualilor, fiindcă nu cu pensionari țepari se construiește o dezbatere publică (și nici atît cu drujbari în căutare de ciubuc!). Sigur, e ușor de pretins că transilvanitatea e o fiță și că transilvaniștii sînt fie slabi de minte, fie slabi de înger, dar asta nu schimbă datele problemei: ei există. Poate că un securist „patriot“ nu știe să articuleze bine conștiința regionalității, poate că un Andrei Marga e de tot rîsul, cu caloriferul lui, dar forța unei idei stă în numărul de oameni ce-o îmbrățișează. Că ideea e de furat? Nu contează. Ea există și cîștigă adepți, unii chiar fanatici, dacă nu și isteți. Ce, brexiterii erau niște genii?
Special nu i-am implicat în discuție pe maghiari; lăudăroșenia transilvănenilor românofoni nu-i problema lor. Ca să fie limpede, iată vechea anecdotă americană, într-una dintre variante: „Imigranții sînt buni“, spune antreprenorul, „deoarece scad costul muncii și astfel crește competitivitatea țării.“ Muncitorul îl contrazice: „Imigranții sînt răi, deoarece ne fură locurile de muncă și distrug sindicalismul“. Cît despre Pană-de-Vultur, el pufăie liniștit din pipă. „Dar tu, Mare Șef, de partea cui ești?“, îl întreabă ei. Bătrînul îi privește lung: „Pentru mine, toți sînteți imigranți“.
*
sau Transil-vanity, pentru clarificare.
**
https://republica.ro/s-a-insurat-printul-harry-si-ce-i-cu-asta.
Mihai Buzea este ziarist și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Gastarbeiter (Polirom, 2017).
Foto: wikimedia commons
