Ciorile

Publicat în Dilema Veche nr. 697 din 29 iunie – 5 iulie 2017
Ciorile jpeg

Teoria ciorii spune că pe la noi ar bîntui patru specii, dar, pentru un ochi mai puțin exersat, ele se reduc la două: cioara neagră și cioara gri. Nimic amuzant pînă aici, dar cînd aflăm că linia naturală de demarcație dintre cele două specii este, aproximativ, fosta Cortină de Fier, începem ușor-ușor a zîmbi. Iar cînd mai aflăm și că cea gri (de fapt, „cioara grivă“) este adevărata cioară băștinașă a patriei noastre, iar cea neagră (Corvus corone) e, de fapt, o imigrantă pripășită pe-aici din Vest (adică „de-afară“), atunci chiar că ne umflă rîsul. Da, au turnat britanicii „Romanians are coming“, da’ uite că tot noi le ținem ciorile în gazdă!

Am avut de lucru, împreună cu echipa mea de arboriști, în legendarul oraș Găești, la doborît de plopi. De plopi foarte mari, evident; pe noi nu ne cheamă nimeni să dăm jos plopi normali, ci numai de la „foarte mari“ în sus. Ăsta de care vă povestesc era crescut strategic, deasupra firelor de curent care alimentează localitatea, așa că a trebuit să lucrăm foarte migălos, ceea ce ne-a mîncat o zi întreagă de muncă, de parcă noi am avea timp berechet, să stricăm cîte-o zi pentru fiecare plop; și ar mai fi fost cum ar fi fost, dacă-n plop nu erau trei cuiburi de ciori. Nu de-ale noastre, geto-dace, ci d-alea venetice, dar oricum, trei. În două dintre ele nu era nimic, perechile respective nu depuseseră montă în primăvara asta. În cel de-al treilea erau ouă. Sub cioara neagră. Le clocea.

Acum, legea spune clar: arboriștii au voie să distrugă cuiburi goale, dacă este absolut necesar, dar nu au voie să distrugă cuiburi în care sînt ouă sau puișori. Dacă este vorba de un copac de doborît, trebuie să fie luat cuibul cu grijă și mutat în alt copac, în deplină siguranță; dacă este vorba doar de-o toaletare, atunci cuibul trebuie protejat sau, în cel mai rău caz, mutat în același copac, în partea de coroană neafectată de lucrare (nu vreau să mă întrebați care este procedura de urmat în cazul păsărilor care cuibăresc în scorburi, ciocănitori, de exemplu. Care sînt și hiper-protejate de toate legile și legislațiile!). Dar în cazul de față, legea se bătea cap în cap cu altă lege, care zice că ciorile sînt „dăunători agricoli“ și trebuie distruse („combătute“) oricînd și prin orice mijloace.

Dilemă, deci. Ce trebuia să facă Rack, cățărătorul nostru, cînd și-a dat seama că cioara clocitoare n-are de gînd să dea bir cu fugiții? Nu știu ce trebuia să facă, dar știu ce-a făcut; a oprit drujba și-a strigat la mine, la sol, de unde vegheam operațiunea înarmat c-un măturoi: „Bă, Mihai, da’ io ce fac acum cu dracul ista de cioară?“ La rîndul meu, eram mai încurcat ca măgarul lui Buridan, am tușit, mi-am legat un șiret de la bocanc etc., pînă cînd soluția salvatoare a venit de la femeia de serviciu a respectivei instituții găeștene, o tăntică murdară pe halat și curată la inimă: „N-o omorîți, maică! N-o omorîți, că e și ea un suflețel! Dați-o jos într-o găleată“. Între timp, se adunase lume ca la urs, vă dați seama; am tăiat cu drujba un butucel potrivit, l-am așezat pe fundul găleții pe care am legat-o de coarda lui Rack; el s-a apropiat încetinel de cuib, a zburătăcit cioara cu blîndețe (ea făcea urît de tot, îl ataca tot timpul, deși ramurile dese o împiedicau la zbor), a desprins cu mare dificultate cuibul de pe creanga înfurcită, l-a așezat în găleată, pe butucel, și a lăsat găleata în jos, pe coardă, pînă la mine, la sol. Mi-am luat și eu o porție de la mama-cioară (avea acum liber la zbor, că la sol nu erau obstacole), dar am dus cu bine cuibul pînă la un plop mult mai mic, depărtat, căruia n-o să-i vină rîndul decît peste vreo zece ani. De suit, m-am suit cu scara, admit (n-am abilitățile lui Rack, plus că-ntr-o mînă țineam cuibul). Cînd m-am întors la lucrarea noastră, nu exagerez, erau vreo două femei bătrîne, din vecini, care lăcrimau cu șorțul la ochi. Eram deja un fel de eroi, acum (unul mai mare, în plop, și unul mai mic, la sol); în cinstea noastră, primăria a trimis o echipă de asistați social care să ne ajute la sol (un plop uriaș produce o cantitate tot uriașă de crenguțe, crengi, butucei și butuci, cantitate ce trebuie făcută să dispară, iar cum eu nu sînt Houdini, pentru asta am nevoie de două-trei remorci de tractor și de multe mîini de lucru).

Am terminat la Găești, ne-am urcat în dubița noastră, spre Sibiu, spre următorul job. Pe drum, fericiți de happy-end-ul găeștean, băieții mei și-au dat frîu liber rasismelor, scoteau mereu capul pe geam, cît e Valea Oltului de lungă, și cînd întîlneam vreo „lucrătoare în domeniul sexului“ se apucau s-o admonesteze din viteză. Nu reproduc aici decît: „Cioaro! Cioara dreacu’! La muncă, huo!“

De la Sibiu am plecat la Agnita, apoi la Cisnădie, apoi la Brașov, apoi la Focșani, apoi la Giurgiu și-n final la București. Muncă, peste tot, mai ușoară sau mai grea, mai bine sau mai prost plătită, dar nu munca este subiectul acestui articol, ci atitudinea oamenilor. În primul rînd, am devenit experți în aprecierea șomajului dintr-o localitate, pe baza numărului de gură-cască ce se-adună să ne privească lucrînd; în al doilea rînd, am învățat să citim nu numai procentul de șomeri, dar și pe cel de asistați social, că una e să ai un public de pensionari ieșiți de prin curți și alta e un public de bărbați de 30 de ani, care se ridică de pe bordura pieței și se trag mai aproape, comentînd și dînd sfaturi (reportajele TV nu sînt făcături, chiar așa e: „Uite p-ăla cu bretele, ăla e mai puturos! Trage, bă, de cracă, ce, n-ai mîncat azi?“, am încheiat paranteza). În al treilea rînd, oamenii sînt cu atît mai amabili cu noi cu cît localitatea e mai mică. În al patrulea rînd, bărbații sînt mai amabili decît femeile. În al cincilea rînd, săracii sînt mai amabili decît bogații. În al șaselea rînd, tinerii sînt mai amabili decît bătrînii. Concluzie: cel mai mult ne urăsc bucureștencele.

„Acu’ v-a apucat hărnicia, așa deodată!“; „Să lucrați duminica, nu cînd merg oamenii la muncă!“; „Special ați blocat azi strada asta, cînd am eu treabă de nu mi văd capul!“; „Nenorociților, criminalilor de copaci!“; „Are primăria bani, are de dat pe toate prostiile, da’ gropile nu le astupă!“; „Și eu unde mai parchez?!“ – un shortlist foarte short al răstelilor pe care le-auzim de la bucureștence, mai toate șoferițe, mai toate între 35 și 45 de ani, mai toate intelectuale, posibil cititoare de Dilema veche. Nu aș fi scris acest text doar ca să mă văicăresc (deși admit că-mi face plăcere), dacă nu mi-aș fi dat seama că-n mințile muncitorilor white collar („Ce meserie are fiică-ta, tușică?“, „Lucrează pe calculator“) începe s-apară o imensă confuzie între materie și informație. Da, informația „se mișcă“ singură, apeși o tastă și gata, a și ajuns unde i-ai spus, nu-i nevoie de mai mult. Materia, însă, nu se supune nici unui fel de magii. Poți să apeși pe orice tastă vrei, dar copacul nu se toaletează singur, șoseaua nu se asfaltează singură, podul, autostrada, aeroportul, metroul sau stația de epurare nu se construiesc singure, cineva, omul sau mașina manevrată de om, trebuie să mute materia de colo-colo, s-o care, s-o ducă, s-o aducă, s-o coboare, s-o ridice. Și toate astea înseamnă timp, noroi, muncitori manuali, trafic îngreunat, bani (niciodată destui), avize și-un milion de alte hîrtii, contestații în instanță, legi care se contrazic, autorități în conflict și multe altele. Nu există tasta „Enter“ pe care s-o apese o domnișoară („Lucrează pe calculator“) și s-apară o țară „ca afară“. Infrastructura de acolo este rezultatul a miliarde de ore de muncă, ore ce nu se mai văd acum; în schimb, Rack și cu mine ne vedem prea bine, cu ochiul liber, cînd mai blocăm cîte o stradă din București, cum s-a-ntîmplat de curînd (norocul meu, că ideea „materie vs informație“ nu-mi venea în veci).

O doamnă foarte frumoasă, la volanul unui imens SUV argintiu, ne-a claxonat îndelung, apoi a coborît geamul de-am putut-o vedea amenințîndu-ne cu amîndoi pumnii deodată, de parcă era pe un platou de filmare, cu ochii ieșiți din orbite, cu buburuze de salivă la colțurile gurii, ceva impresionant: „Ciorilor! Ciorile dracului! Să munciți noaptea, fir-ați ale dracului de ciori!“ 

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.

Foto: wikimedia commons

image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.
image png
Piața Romană
Fetele de 20 de ani de acum nu-și mai pierd vremea în astfel de bodegi.
image png
Zgomotul și furia
Drept urmare, există mai multe metode tradiționale de a riposta unui vecin zgomotos.
image png
Cîteva note despre agapa creștină
Evident că nimeni, mîncînd laolaltă, nu stătea să filosofeze. Eram însă alături de Domnul.
p 20 Arik Ascherman WC jpg
Traumă şi discernămînt
Dar, în ciuda singurătăţii şi a primejdiilor acum mult mai aspre, rabinul îşi continuă patrularea, nu părăseşte paza.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Într-un supermarket, la raionul de alimente exotice, am descoperit mămăliga ambalată în vid, „gata preparată”.
image png
Lumi fragile
Am perceput „schimbul de scrisori”, formulare care în curînd va trece și ea într-o arhivă a limbii, ca pe un fel de apel la memorie.
image png
Frig și acasă
Cert e că, în ciuda condițiilor aparent vitrege, m-am simțit acasă acolo.
image png
p 20 Nichita Stanescu adevarul ro jpg
Alte vieți
Toate aceste vieți se hrănesc cu posibilul, mai mult decît cu realitatea lumii în care se petrec.
image png
Degetul lui Lazăr
Deși îl vor vedea pe celălalt Lazăr revenind din mormînt, în carne și oase, unii dintre martori nu vor crede.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Radu Cosașu ar fi împlinit săptămîna trecută, pe 29 octombrie, 93 de ani.
image png
Cine ascultă o casă? – despre reutilizarea fondului construit existent –
Pe 8 noiembrie este sărbătorită la nivel mondial Ziua Urbanismului, care aduce în prim-plan problemele și efectele urbanizării asupra societății și a mediului.
image png
Auriu și umbră
Ci păstrîndu-ne, dacă nu auriul, măcar aspirația către el. Și o portiță de acces.
image png
Avoidant sau secure? Mai există limba română?
E un cuvînt care reprezintă o categorie importantă în viața lor de cartier – deduc eu din ce povestesc ei.
image png
Prețuirea incompetenței
Această bursă de merit nu mai are nici o legătură cu valoarea sau cu succesul.

Adevarul.ro

image
Situație scandaloasă în Ungaria pentru mai mulți români care voiau să ajungă la Viena cu trenul. „Blesteme și înjurături”
Mai mulți români care călătoreau cu trenul dinspre București spre Viena au avut parte de o surpriză neplăcută la Budapesta. Întâmplarea a fost relatată pe rețelele de socializare de unul dintre călători.
image
Lacul din România care crește continuu, interzis. De ce nimeni nu mai are voie să se apropie de ape VIDEO
Un lac format natural, în ultimii 15 ani, într-o fostă carieră minieră din Hunedoara este considerat riscant, după ce a atins adâncimi impresionante, iar oamenii nu mai au voie să se apropie de el
image
Viața în cel mai mic sat de munte din România. Toate gospodăriile au fost îngrămădite pe un deal VIDEO
Merișoru de Munte se numără printre cele mai mici sate din România. Gospodăriile sale sunt înghesuite pe un deal, iar în sat locuiesc permanent câțiva vârstnici. Așezarea pitorească din Ținutul Pădurenilor îi atrage pe turiști.

HIstoria.ro

image
Muzica elitelor otomane
Muzica clasică otomană reprezintă o muzică orientală cultă, una a elitelor, practicată la Curtea sultanului otoman, cu diferite ocazii. Ea apare ca muzică de Curte a conducătorilor politici din Orientul Apropiat și Mijlociu, fiind o muzică echivalentă a muzicii simfonice din vestul Europei.
image
Unirea Bucovinei „în vechile ei hotare” cu România
Dezmembrarea Austro-Ungariei a permis și românilor din Bucovina să dispună așa cum doresc de propria soartă.
image
Vizita lui Cuza la Istanbul, după Unirea din 24 ianuarie 1859: Turcii resping, jigniți, bacșișul!
După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.