Cum s-au dumirit Ionícii
Sînt Ionică, un țărănel care-a moștenit o bucată de pămînt. E 1952, e colectivizare. Am trei alternative: intrăm în „colectivă“ (eu și pămîntul); nu intrăm; intră doar pămîntul (îl cedez, îl donez, scap cumva de el, iar eu plec la oraș, să construiesc industria socialistă). Toate cele trei alternative au avantaje și dezavantaje. În prima variantă, îmi păstrez dreptul la viață, dar pierd dreptul la libertate (la CAP sînt legat de glie), la proprietate și la căutarea fericirii. În a doua variantă, îmi păstrez toate cele patru drepturi, dar nu știu pentru cît timp (acum, dumneavoastră deja știți că eu, Ionică, urmează să fiu împușcat în cap și pămîntul meu să fie luat de comuniști, dar eu n-am cum să știu). În a treia variantă, pierd doar „proprietatea“, dar păstrez „viața“, „libertatea“ și „căutarea fericirii“. Merită! Numai că asta presupune să-mi asum riscul plonjării în necunoscut, adică exact ceea ce gena mea ancestrală, țărănească, mă oprește să fac. Mai mult, spiritul timpului (Zeitgeist) și propaganda mă îndeamnă să fiu om cuminte și să aleg prima alternativă, cea a riscurilor minime, adică, în limbajul (astăzi uitat) al anilor ’50, să mă „dumiresc“.
Sînt Ionică, un alt țărănel care-a obținut un job gras la o corporație. E 2012, e boom economic. Am trei alternative: ajung un adevărat corporatist (preiau sincer „valorile“ firmei, muncesc peste program, vin și în week-end etc.); devin un fake (simulez că mor de dragul „valorilor“, mă fofilez constant de la orice muncă reală, țuțeresc pe cine trebuie etc., orice, numai să-mi meargă leafa și să nu-ntrebe nimeni „Da’ ăsta ce face aici?!“); demisionez și caut altceva. Cele trei alternative au exact aceleași hibe ca în ’52: în prima variantă, de corporatist adevărat, iau și-un credit pe viață și mă leg benevol de „glie“, adică de cariera în firmă; în a doua, îmi păstrez toate cele patru drepturi fundamentale, dar nu știu pentru cît timp (pînă la concediere, da, dar cînd va fi asta?); în ultima variantă, pierd iluzoriul meu „drept de proprietate“ asupra job-ului, dar rămîn cu celelalte trei. Presiunea socială e total împotriva acestei alternative, toți îmi cer să fiu „cuminte“ și se screm să mă dumirească. Dacă reușesc, totul merge liniar înainte și nu mai e nimic de povestit. Dar dacă nu?
În 1952, bunicul meu patern a fost Ionică. În 2012, eu am fost Ionică. Pe Ionicii care urmează îi cunosc personal de mulți, mulți ani, și pentru că viețile lor de după momentul alegerii (alternativei trei) sînt mai interesante decît a mea, le dau cuvîntul.
Ionică D. a fost cîndva, la vremea lui, un avocat de drept comercial, unul dintre greii din umbră ai multor privatizări de active industriale (de fabrici, altfel spus), între care și ale unora cu nume sonore, atît de sonore că mai bine nici nu mi le amintesc, nu de altceva, dar destui oameni și-au pierdut locurile de muncă în glorioasa guvernare Adrian Năstase, cînd economia „duduia“. De bine ce duduia, salariul și bonusurile lui Ionică D. creșteau ca-n poveștile cu Făt-Frumos, dimpreună cu oboseala lui cruntă, cu stresul și cu insomniile. L-am întrebat atunci dacă nu crede că 100 de țigări pe zi e cam mult, chiar și pentru un organism puternic. „A, nu“, mi-a răspuns el, „că la birou nu fumez.“ Avea dreptate. Cum la birou nu stătea decît 12 ore, zi de zi, însemna că acasă fuma doar zece țigări pe oră, ceea ce nici nu-i mult, din moment ce-n restul timpului rămas, adică două ore, dormea. Sau nu. Depindea de cîți oameni lăsase șomeri în ziua respectivă. Viața personală i-a luat de asemeni avînt, atunci cînd pe lîngă gospodăria lui se aciuiseră patru mașini scumpe, dar nici un suflet de creștină, nemaivorbind de copii sau căței. S-au uscat și cele trei mușcate pe care le moștenise de la bunică-sa, dar pisica a supraviețuit: vîna vrăbii prin curte. Cînd a pus punct, Ionică D. a făcut-o în același stil grandios în care lucrase și pînă atunci: a vîndut casa, a dat în chirie ambele vile și s-a mutat într-o garsonieră la etajul șapte, împreună cu un computer, un laptop și două aparate foto. Și cu pisica, evident, căreia a reînvățat să-i dea la timp mîncare și apă. După cîțiva ani, cînd fotografiile lui au fost pentru prima dată preluate de presa sportivă din New York, m-a chemat la o bere, să sărbătorim evenimentul. Era altcineva, alt om, am căutat degeaba o scrumieră prin toată garsoniera; l-am întrebat o grămadă de chestii din trecut. Nu-și amintea nimic, dar rîdea în hohote cînd i le spuneam eu. Am rămas cu senzația că-i povesteam un film.
Pe Ionică M. l-am cunoscut cînd industria publicității era în plină glorie, iar el – un „creativ“ foarte apreciat și bine plătit; un șef. Își ura profund meseria, își detesta patronii, își disprețuia clienții, se certa cu iubitele lui, îi era scîrbă de sine („Sînt minciună!“). Nu eram în țară cînd el a ieșit din propria viață, iar cînd am aflat, n-am crezut că ieșise definitiv. M-am înșelat: nu s-a uitat niciodată înapoi. A prestat cele mai umile și mizere munci, într-o țară a cărei limbă n-o vorbea, singur cuc, într-o locuință socială, trei pe doi. De fapt, nu chiar singur, că avea cu el chitara și partiturile. Anii au trecut și Ionică M. i-a investit în foarte multă muncă, care nu i se părea grea, pentru c-o iubea, cum dintotdeauna o iubise. L-am reîntîlnit în București, unde concerta cu formația lui, ce cînta într-un gen muzical care-n românește nici n-are nume, pentru că-i inventat de el, departe de țară. Am întrebat-o pe nevastă-sa, care aștepta al doilea copil, cum se descurcă cu banii și mi-a răspuns că nu se descurcă ușor („Ca toată lumea“), dar a adăugat: „Uită-te la el cînd e pe scenă“. M-am uitat. Nu mai era nimic de spus.
Nu pot să închei acest mic expozeu al oamenilor care și-au dat destin (alt destin, adică, decît cel pe care alții li-l vedeau lipit pe frunte), fără o poveste de dragoste. Ionica C. s-a născut, a crescut, a studiat și-a lucrat în Londra, iar astăzi desenează grădini la Cluj. N-ar desena dacă nu s-ar fi sufocat în coconul ei protector, prea protector, care a sfîrșit prin a o umple de ură: a studiat la colegiu designul și creația de bijuterii, ceea ce a și făcut ani în șir după absolvire, pînă cînd nu și-a mai putut suportat clientele ultrabogate („I hated them, Meehi!“). A crezut că e capabilă de-un salt mortal fără plasă dedesubt, așa c-a închis atelierul, s-a mutat în altă parte a orașului și și-a luat un job de vînzătoare la Harrods. Nu la vreunul din multele raioane de bijuterii, parfumuri, țoale, pantofi, genți sau cadouri, ci la librărie, să se rupă cu totul contactul cu latura „estetică“ a vieții inutile și luxoase a bogaților. O vreme, a crezut c-a reușit, c-a trecut prin oglindă, că s-a împăcat cu sine și că poate privi de pe tușă fantoșele din bîlciul deșertăciunilor, dar se înșelase: e-adevărat, bogații și bogatele nu intră-n librării, nici chiar la Harrods, dar patronul se întîmpla să mai intre. Rar, dar intra. Patronul era un mărunțel, un prinț arab care mergea prin magazinul său înconjurat de o gardă scoțiană, cu uniforme copiate după cele de la Buckingham, compusă din patru voinici dispuși într-un careu și un cimpoier. Care cîntă live din cimpoi. Cînd Ionica C. auzea sunetul de cimpoi cum se apropie de librărie, se încrețea carnea pe ea. Urma un dialog „de inspecție“ cu prințul, umilitor ca orice dialog patron – angajat, apoi mărețul cortegiu se urnea din loc, trecînd mai departe, spre raioanele cu chiloți și bretele. Ionica C. nu mai putea nici să se uite în ochii colegelor sale de raion (absolvente de studii superioare, toate), darămite în oglindă („I hated that vertically challenged man, Meehi, but I hated me more“). A demisionat, a plecat, s-a rupt cu totul, s-a mutat într-un cartier atît de nordic încît londonezii nici nu știu că există, și-a căutat și și-a găsit o muncă manuală, despre care nici ea însăși nu știuse că există: drujbăriță. A muncit la tăiat și toaletat copaci, cot la cot cu bărbații, fără să se plîngă și fără să se simtă, pentru prima oară, nemulțumită de sine; iar cînd ești fericit, te umpli de lumină și oamenii se simt atrași de tine ca moliile, vor să fie în apropierea ta, pur și simplu. Team leader-ul echipei ei a stat cel mai aproape, astfel încît, după nașterea primului copil, au decis să se mute în România și să-și deschidă propria firmă, calculînd că „un drujbar român și-o designeriță englezoaică n-au cum să n-aibă de lucru, la cum se dezvoltă Clujul. Arhitecți de case se mai găsesc, dar de unde să facă rost clujenii de arhitecți de grădini?“. Calculul a fost corect, iar al doilea copil este o fetiță. Clujeancă née.
Mihai Buzea este jurnalist.
