Cum s-au dumirit Ionícii

Publicat în Dilema Veche nr. 654 din 1-7 septembrie 2016
Cum s au dumirit Ionícii jpeg

Sînt Ionică, un țărănel care-a moștenit o bucată de pămînt. E 1952, e colectivizare. Am trei alternative: intrăm în „colectivă“ (eu și pămîntul); nu intrăm; intră doar pămîntul (îl cedez, îl donez, scap cumva de el, iar eu plec la oraș, să construiesc industria socialistă). Toate cele trei alternative au avantaje și dezavantaje. În prima variantă, îmi păstrez dreptul la viață, dar pierd dreptul la libertate (la CAP sînt legat de glie), la proprietate și la căutarea fericirii. În a doua variantă, îmi păstrez toate cele patru drepturi, dar nu știu pentru cît timp (acum, dumneavoastră deja știți că eu, Ionică, urmează să fiu împușcat în cap și pămîntul meu să fie luat de comuniști, dar eu n-am cum să știu). În a treia variantă, pierd doar „proprietatea“, dar păstrez „viața“, „libertatea“ și „căutarea fericirii“. Merită! Numai că asta presupune să-mi asum riscul plonjării în necunoscut, adică exact ceea ce gena mea ancestrală, țărănească, mă oprește să fac. Mai mult, spiritul timpului (Zeitgeist) și propaganda mă îndeamnă să fiu om cuminte și să aleg prima alternativă, cea a riscurilor minime, adică, în limbajul (astăzi uitat) al anilor ’50, să mă „dumiresc“.

Sînt Ionică, un alt țărănel care-a obținut un job gras la o corporație. E 2012, e boom economic. Am trei alternative: ajung un adevărat corporatist (preiau sincer „valorile“ firmei, muncesc peste program, vin și în week-end etc.); devin un fake (simulez că mor de dragul „valorilor“, mă fofilez constant de la orice muncă reală, țuțeresc pe cine trebuie etc., orice, numai să-mi meargă leafa și să nu-ntrebe nimeni „Da’ ăsta ce face aici?!“); demisionez și caut altceva. Cele trei alternative au exact aceleași hibe ca în ’52: în prima variantă, de corporatist adevărat, iau și-un credit pe viață și mă leg benevol de „glie“, adică de cariera în firmă; în a doua, îmi păstrez toate cele patru drepturi fundamentale, dar nu știu pentru cît timp (pînă la concediere, da, dar cînd va fi asta?); în ultima variantă, pierd iluzoriul meu „drept de proprietate“ asupra job-ului, dar rămîn cu celelalte trei. Presiunea socială e total împotriva acestei alternative, toți îmi cer să fiu „cuminte“ și se screm să mă dumirească. Dacă reușesc, totul merge liniar înainte și nu mai e nimic de povestit. Dar dacă nu?

În 1952, bunicul meu patern a fost Ionică. În 2012, eu am fost Ionică. Pe Ionicii care urmează îi cunosc personal de mulți, mulți ani, și pentru că viețile lor de după momentul alegerii (alternativei trei) sînt mai interesante decît a mea, le dau cuvîntul.

Ionică D. a fost cîndva, la vremea lui, un avocat de drept comercial, unul dintre greii din umbră ai multor privatizări de active industriale (de fabrici, alt­fel spus), între care și ale unora cu nume sonore, atît de sonore că mai bine nici nu mi le amintesc, nu de altceva, dar destui oameni și-au pierdut locurile de muncă în glorioasa guvernare Adrian Năstase, cînd economia „duduia“. De bine ce duduia, salariul și bonusurile lui Ionică D. creșteau ca-n poveștile cu Făt-Frumos, dimpreună cu oboseala lui cruntă, cu stresul și cu insomniile. L-am întrebat atunci dacă nu crede că 100 de țigări pe zi e cam mult, chiar și pentru un organism puternic. „A, nu“, mi-a răspuns el, „că la birou nu fumez.“ Avea dreptate. Cum la birou nu stătea decît 12 ore, zi de zi, însemna că acasă fuma doar zece țigări pe oră, ceea ce nici nu-i mult, din moment ce-n restul timpului rămas, adică două ore, dormea. Sau nu. Depindea de cîți oameni lăsase șomeri în ziua respectivă. Viața personală i-a luat de asemeni avînt, atunci cînd pe lîngă gospodăria lui se aciuiseră patru mașini scumpe, dar nici un suflet de creștină, nemaivorbind de copii sau căței. S-au uscat și cele trei mușcate pe care le moștenise de la bunică-sa, dar pisica a supraviețuit: vîna vrăbii prin curte. Cînd a pus punct, Ionică D. a făcut-o în același stil grandios în care lucrase și pînă atunci: a vîndut casa, a dat în chirie ambele vile și s-a mutat într-o garsonieră la etajul șapte, împreună cu un computer, un laptop și două aparate foto. Și cu pisica, evident, căreia a reînvățat să-i dea la timp mîncare și apă. După cîțiva ani, cînd fotografiile lui au fost pentru prima dată preluate de presa sportivă din New York, m-a chemat la o bere, să sărbătorim evenimentul. Era altcineva, alt om, am căutat degeaba o scrumieră prin toată garsoniera; l-am întrebat o grămadă de chestii din trecut. Nu-și amintea nimic, dar rîdea în hohote cînd i le spuneam eu. Am rămas cu senzația că-i povesteam un film.

Pe Ionică M. l-am cunoscut cînd industria publicității era în plină glorie, iar el – un „creativ“ foarte apreciat și bine plătit; un șef. Își ura profund meseria, își detesta patronii, își disprețuia clienții, se certa cu iubitele lui, îi era scîrbă de sine („Sînt minciună!“). Nu eram în țară cînd el a ieșit din propria viață, iar cînd am aflat, n-am crezut că ieșise definitiv. M-am înșelat: nu s-a uitat niciodată înapoi. A prestat cele mai umile și mizere munci, într-o țară a cărei limbă n-o vorbea, singur cuc, într-o locuință socială, trei pe doi. De fapt, nu chiar singur, că avea cu el chitara și partiturile. Anii au trecut și Ionică M. i-a investit în foarte multă muncă, care nu i se părea grea, pentru c-o iubea, cum dintotdeauna o iubise. L-am reîntîlnit în București, unde concerta cu formația lui, ce cînta într-un gen muzical care-n românește nici n-are nume, pentru că-i inventat de el, departe de țară. Am întrebat-o pe nevastă-sa, care aștepta al doilea copil, cum se descurcă cu banii și mi-a răspuns că nu se descurcă ușor („Ca toată lumea“), dar a adăugat: „Uită-te la el cînd e pe scenă“. M-am uitat. Nu mai era nimic de spus.

Nu pot să închei acest mic expozeu al oamenilor care și-au dat destin (alt destin, adică, decît cel pe care alții li-l vedeau lipit pe frunte), fără o poveste de dragoste. Ionica C. s-a născut, a crescut, a studiat și-a lucrat în Londra, iar astăzi desenează grădini la Cluj. N-ar desena dacă nu s-ar fi sufocat în coconul ei protector, prea protector, care a sfîrșit prin a o umple de ură: a studiat la colegiu designul și creația de bijuterii, ceea ce a și făcut ani în șir după absolvire, pînă cînd nu și-a mai putut suportat clientele ultrabogate („I hated them, Meehi!“). A crezut că e capabilă de-un salt mortal fără plasă dedesubt, așa c-a închis atelierul, s-a mutat în altă parte a orașului și și-a luat un job de vînzătoare la Harrods. Nu la vreunul din multele raioane de bijuterii, parfumuri, țoale, pantofi, genți sau cadouri, ci la librărie, să se rupă cu totul contactul cu latura „estetică“ a vieții inutile și luxoase a bogaților. O vreme, a crezut c-a reușit, c-a trecut prin oglindă, că s-a împăcat cu sine și că poate privi de pe tușă fantoșele din bîlciul deșertăciunilor, dar se înșelase: e-adevărat, bogații și bogatele nu intră-n librării, nici chiar la Harrods, dar patronul se întîmpla să mai intre. Rar, dar intra. Patronul era un mărunțel, un prinț arab care mergea prin magazinul său înconjurat de o gardă scoțiană, cu uniforme copiate după cele de la Buckingham, compusă din patru voinici dispuși într-un careu și un cimpoier. Care cîntă live din cimpoi. Cînd Ionica C. auzea sunetul de cimpoi cum se apropie de librărie, se încrețea carnea pe ea. Urma un dialog „de inspecție“ cu prințul, umilitor ca orice dialog patron – angajat, apoi mărețul cortegiu se urnea din loc, trecînd mai departe, spre raioanele cu chiloți și bretele. Ionica C. nu mai putea nici să se uite în ochii colegelor sale de raion (absolvente de studii superioare, toate), darămite în oglindă („I hated that vertically challenged man, Meehi, but I hated me more“). A demisionat, a plecat, s-a rupt cu totul, s-a mutat într-un cartier atît de nordic încît londonezii nici nu știu că există, și-a căutat și și-a găsit o muncă manuală, despre care nici ea însăși nu știuse că există: drujbăriță. A muncit la tăiat și toaletat copaci, cot la cot cu bărbații, fără să se plîngă și fără să se simtă, pentru prima oară, nemulțumită de sine; iar cînd ești fericit, te umpli de lumină și oamenii se simt atrași de tine ca moliile, vor să fie în apropierea ta, pur și simplu. Team leader-ul echipei ei a stat cel mai aproape, astfel încît, după nașterea primului copil, au decis să se mute în România și să-și deschidă propria firmă, calculînd că „un drujbar român și-o designeriță englezoaică n-au cum să n-aibă de lucru, la cum se dezvoltă Clujul. Arhitecți de case se mai găsesc, dar de unde să facă rost clujenii de arhitecți de grădini?“. Calculul a fost corect, iar al doilea copil este o fetiță. Clujeancă née. 

Mihai Buzea este jurnalist.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.