26.000 $

„Era mai bine înainte“ – și eu, ca oricine, mi-am învățat lecția: fug. Cînd aud vorbele astea, fug unde văd cu ochii, fug de-mi scapără călcîiele… fug. Știu ce urmează, am trecut prin algoritm de zeci și sute de ori, cu părinți, cu rude, cu părinții rudelor, cu rudele părinților, mi-a ajuns. Nu mai cad în plasă, cum cădeam la-nceput (cînd? 1992, 1996, 2000?), evit tentația teribilă de a-mi considera interlocutorul tot un om, mai puțin informat, poate mai buruienos în exprimare, dar un om; acum am puterea de a-l vedea ca pe un strigoi încă umblător printre cei vii și-l fentez prin spațiere. Adică așez spațiu între el și mine. Să vorbească singur dacă are chef, să-l pupe-n bot pe Nea Nicu dacă nu mai poate de dragul lui, pe mine să mă lase-n pace. Am treburi, ca toți viii.

Dar ce să fac cînd sînt acasă la Nea Teodor? N-am unde să fug, că de-abia am venit, i-am onorat invitația după multe insistențe, Nea Teodor e prietenul meu mai mare, el m-a învățat mai mult de jumătate din ce știu despre copaci, pădure și dihănii; în plus, Nea Teodor este bine conectat la tehnologie, spre deosebire de generația lui de moși și babe, așa că pentru turnirul de azi mi-am pregătit o deschidere siciliană cu care sper să i tai aripile de la bun început: „Era pe dracul, Nea Teodore. Țara era săracă!“ El cască gura ca un pește pe uscat, la asta nu se aștepta: „Și ce, acum e bogată?!“ Sîntem ca Bill Hickok și Davis Tutt pe strada mare din Springfield: eu scot telefonul, el scoate telefonul! Care pe care, Nea Teodore. Eu găsesc primul, mai ales că mă pregătisem de-acasă, l-am viclenit pe bietul bătrîn, dar așa este în politică: „Ia uite aici, Nea Teodore: produs intern brut pe cap de locuitor, România, 26.000 de dolari!“ E clar că l-am lovit în plex. La asta nu se aștepta: „Dar pe vremea lui Nea Nicu cît era?“ Aici m-a lovit el pe mine, p-asta nu o prevăzusem. Am stat mai mult de un sfert de oră să caut în sus și-n jos (bine că-n sat la el e conexiune bună) și pînă la urmă am dibăcit un fel de răspuns: „Uite ce zice aici, pentru 1988 dă 1200 de dolari. Altă sursă dă 1300, acum știu și eu?!“ Se uită lung la mine: „Adică sînt eu azi de douăzeci de ori mai bogat decît eram acum 30 de ani, măi Mihăiță?“ N-am știut să răspund, dar tot el a revenit: „Tu ești?“ Avînd în vedere că în 1988 eram în clasa a XI-a și n-aveam decît niște haine și o bicicletă Pegas, da, i-am zis, categoric sînt. La care Nea Teodor: „Adică tu faci 26.000 $ pe an?“

M-a-nchis. Zugzwang. Nu voiam să răspund, dar trebuia: „Nu, nicidecum“. „Știi pe cineva care face banii ăștia?“ M am gîndit mult: „Da, pe Săndel, dar el stă în Dubai, este în afaceri!“ „Lasă-l pe Săndel! Unul din lumea ta, unul ca tine, cu care ieși la bere, la fotbal, la zilele de naștere ale copiilor… să facă banii ăștia într-un an!“ Avea dreptate Nea Teodor. Ce mai înseamnă cifrele astea grozave, dacă ele nu dau seamă despre viețile oamenilor reali?

Cît a adus el vinul din beci, am avut timp să mă gîndesc la cifre: în primul rînd, dolarul s-a devalorizat din 1988 încoace, deci ăi 1200 $ produși de sclavii lui Nea Nicu valorau mai mult decît valorează azi; în al doilea rînd, faptul că cei 26.000 sînt pe cap de locuitor trebuie legat cu faptul că-n 2018 sînt mai puțini locuitori decît în 1988; în al treilea rînd, acești indicatori economici din prezent sînt extraordinar de înșelători*: există un PIB nominal pe cap de locuitor și un PIB pe cap de locuitor ajustat cu puterea de cumpărare (GDP nominal per capita și GDP (PPP) per capita), o întreagă bulibășeală. Indicatorii din prezent sînt ușor de găsit (mă rog, fiecare sursă dă altceva), dar ce te faci cu ăi de pe vremea lui Nea Nicu?!

Nea Teodor a fost tehnician de vînătoare și – recunosc! – modelul meu de-a lungul întregii copilării: cînd mă întreba Moș Gerilă la grădiniță sau la taică-meu la fabrică: „Mihăiță, ce vrei tu să te faci cînd o să fii mare?“, îi răspundeam la fel ca lui Moș Crăciun (care mă-ntreba același lucru acasă): „Vînător!“ Maică-mea murea de rușine (an de an mă instruia să răspund „Inginer“), dar eu ca Nea Teodor voiam să fiu. Taică meu avea povești cu strunguri și raboteze, Nea Teodor avea povești cu urși, cerbi și Ceaușescu.

Să ne înțelegem: un ocol silvic era condus de un inginer („șef de ocol“), care avea sub mîna lui patru-cinci brigadieri silvici, iar fiecare brigadier răspundea de patru-cinci pădurari (uneori de mai mulți, în ocoalele slab încadrate). Un pădurar avea în grijă 1200-1300 de hectare de pădure, locuia într-un canton, dispunea de o „competință“ (un mic teren cultivat în jurul cantonului, în inima pădurii) și cîștiga între 1100 și 1400 de lei pe lună. Salariul brigadierului putea ajunge pînă la 1700-1800 de lei, iar cel al șefului de ocol pînă la 3000 de lei. Mai exista și „personalul din centrală“ (casier-magazio­ner, normator, tehnicieni, toți sub mîna unui contabil-șef cu salariu bun – 2000 de lei), dar mult mai interesante erau alte două personaje: inginerul de pază și protecție (2500 de lei) și tehnicianul de vînătoare (1800-2000 de lei). Aceștia erau oameni ai pădurii în aceeași măsură ca pădurarii, dar spre deosebire de pădurari, erau ai întregii păduri, ai întregului ocol: ei știau copac de copac, stîn­cărie de stîncărie, vizuină de vizuină și cuib de cuib. Că erau acești oameni (aceste funcții) moștenire din vremea în care trupele de Securitate îi fugăreau pe partizanii anticomuniști? Da, categoric. Că însăși meseria de silviculturor era cea mai militarizată dintre toate profesiunile „civile“? Din nou, da, categoric: silvicultorii primeau de la stat nu numai uniformă (ca ceferiștii, de pildă), dar și armament cu muniție. Arme de vînătoare, da, muniție de vînătoare, da, dar era totuși o mare răspundere și un semn de încredere din partea statului comunist. Și structura organizațională a silvicultorilor era foarte ierarhizată, iar termenii de adresare erau formalizați și aproape luați cu copy/paste din cei militari: „Permiteți să raportez“, „S-a executat plantarea“, „Recoltarea dăunătorilor cu pene a început conform ordinului“ etc. (Așa ziceau cînd se-apucau să-mpuște ciori. Mie îmi vine să rîd, Nea Teodor nu găsește nimic de rîs în felul ăsta de-a vorbi.) Crescut în această subcultură (în sens antropologic „subcultură“) a silvicultorilor, Nea Teodor nu poate vedea în democrație altceva decît haos, anarhie, prăbușire, disoluție.

Dar cifrele spun altceva: că România a cîștigat păduri în ultimii 30 de ani, nu c-a pierdut! Și atunci, imaginile apocaliptice cu păduri în­tregi rase cu drujba, cu munți cheliți parcă într-o nebunie colectivă, cu zeci de mii de săteni care și-au tăiat singuri pădurile retrocedate, cu trenurile încărcate cu bușteni? Alea ce sînt, propagandă? Nu, mi-a explicat Nea Teodor și m-a rugat să scriu acest text, „ca să afle oamenii adevărul, măi Mihăiță, că nicăieri nu se spune“: după tăierea unei păduri, silvicultorii lăsau terenul să se odihnească un an, apoi îl plantau cu puieți din specii valoroase economic (brad alb, molid și duglas, în principal), în amestec cu specii de foioase (paltin, fag, frasin) care să protejeze viitoarea pădure de doborîturile de vînt și să-mbogățească litiera; puneau cam 5000 de puieți la hectar, apoi „conduceau“ pădurea în următorii ani, astfel încît la recoltare să dea randament maxim (bușteni de rășinoase de bună calitate, ăsta era scopul). După Revoluție, tăierile au mers într-un ritm scăpat de sub control, dar plantările au încetat cu totul; în consecință, munții s-au „dumbrăvit“, adică în tăieturi au crescut specii lipsite de valoare economică, plopi, anini, scoruși, mesteceni, arțari, carpeni, pe care în timp nu le-a mai recoltat nimeni, că n-avea ce să facă cu lemnul, nu era vandabil, nici măcar de foc nu prea era bun. Iar aceste păduri „invazive“, cum le zice nea Teodor, au acoperit zone întinse, au luat locul nu numai fostelor păduri conduse, ci și pe cel al livezilor, pășunilor, fînețelor și terenurilor arabile. Depopularea țării a dus la extinderea suprafeței împădurite, care pentru ochii orășenilor este „tot pădure“, dar pentru ochii lui Nea Teodor este un coșmar și o crimă. Eu, ce să fac? Am scris cum m-a rugat, dar am înțeles un lucru: cu cifrele din statistici poți demonstra orice. 

* Poate că un articol al domnului profesor Dorel Dumitru Chirițescu ar limpezi chestiunea. 

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Jimmy, Editura Polirom, 2018.

Foto: wikimedia commons