În urmă era moartea

Publicat în Dilema Veche nr. 910 din 16 – 22 septembrie 2021
În urmă era moartea jpeg

Bogdan Răileanu a cam făcut valuri: în ultimul său roman (Să nu lași moartea să te găsească, Editura Polirom, 2020) propune o altă cheie de lectură pentru „Miorița”. Mai exact, Răileanu se încumetă la un răspuns personal, ceea ce, dacă-mi dați voie, am făcut și eu cîndva; întrebarea fiind, desigur, cea clasică („De ce nu se bate ciobănașul?!”). Răspunsurile care s-au dat pînă acum, de către oameni deștepți și cu carte multă, sînt foarte frumoase și foarte lungi, dar au un mic defect: sînt false. Sînt „din burtă”. Nu pot fi crezute. Și nici nu sînt.

Anul (probabil) 1983. Profesoara de română, doamna (pe atunci, „tovarășa”) Mihaela Chica, ne predă balada și ne întreabă ce părere avem. Ăla că așa, ăla că pe dincolo, vine și rîndul lui Buzea, care nu era interesat, fiind ocupat să joace „Vapoarele” cu Teo, colegul lui de bancă; Buzea fusese atent la lectură, dar nu și la discuțiile ulterioare, din moment ce cazul i se păruse crystal clear de la bun început. „Ia spune, Buzea: care este atitudinea ciobănașului în fața morții? De ce nu luptă, de ce nu se pregătește de luptă?” (pe vremea aceea nu se spunea „bătaie”, că nu era corect politic; „luptă”, însă, avea foarte bune conotații politice, așa că se folosea intens). „Ăla nu-i cioban, tovarășa”, zic eu, nu foarte orientat. „Aia-i o fată din sat, n-a văzut o stînă-n viața ei. Păi, ce? Așa merge treaba la stînă?!”

Pentru mine, consecințele acestei mici pătăranii au fost cu totul neplăcute, atît pe plan școlar (scăderea notei la purtare pentru „sfidarea cadrului  didactic” etc. – tovarășa își lua meseria foarte în serios, cam ca Agripina din Solenoid), cît mai ales pe plan reputațional: dacă pînă atunci avusesem parte de porecle ca „Buzică”, „Piticu” sau „Chelie”, de atunci am cărat vreun an în spate blestematul cognomen de „Stînă”. Pentru a pune lucrurile în context, cartierul Berceni, care era decorul întîmplărilor de față, fusese proaspăt populat cu oameni proaspăt urbanizați, iar orice le amintea acestora de originile lor era perceput ca foarte jignitor (cu „Bă, țărane!” sau „Bă, moldovene!” începeau bătăile din curtea școlii sau din fața blocului). N-am avut noroc atunci la oră, dar acum mă răzbun.

Facem un mic salt în timp și ne amintim de vremurile lui G. Călinescu, cel care propunea teoria celor patru mituri fondatoare (ale românilor, se înțelege). O minciună pioasă, în ton cu Zeitgeist-ul, și iată de ce: nu sînt mituri că-s balade, nu-s patru că-s trei, nu-s fondatoare că-s țărănești (iar țăranii n-au fondat niciodată națiuni, ci doar familii) și nu-s românești că-s balcanice. Shortlist-ul lui Călinescu zice așa: „Traian și Dochia”, „Meșterul Manole”, „Zburătorul” și „Miorița”. Primul entry de pe listă nici nu merită discutat, e o făcătură ce se vede de pe Lună; Manole e corect, este de-al nostru, măcar că numele-i grecesc și balada-sursă e sîrbească; poziția a treia e ocupată de ceva atît de general-uman, încît la fel de bine s-ar putea afirma că le este specific românilor faptul că dau din picioare cînd merg; „Miorița”, nu zic, rezistă. Problema e că din listă lipsește „Toma Alimoș”, care-i de bază, și iată de ce: acolo e cea mai clară voce dintre toate.

Ceea ce vreau să spun e că vocea asta, vocea narativă, este feminină. Peste tot, fără excepție. Neliniștea fetei în rut („Vin’ la noapte de mă fură!”) se aude cît se poate de limpede, dar e vorba de o problemă mult prea generală ca să poată fi legată în vreun fel de orice specific național, etnic, regional sau chiar temporal, deci nu merită zăbovit aici. În privința Anei, asasinată de brigada lui Manole, lucrurile sînt mai complicate, fiindcă esențiale sînt acele „țîțișoare” pomenite în treacăt, de parcă n-ar avea nici o semnificație, deși acolo este cheia: Ana nu este însărcinată, ci a născut și alăptează. De aceea varianta sîrbească a baladei este sursa, pentru că doar acolo s-a păstrat ideea-forță: soția meșterului îl roagă s-o zidească, dar să-i lase două ferestruici pentru sîni, să-și mai poată alăpta pruncul, atîta timp cît mai are suflare de viață între coastele sale. Povestașul – anonim, dar nu colectiv! – acestei crime străvechi este o femeie. Nu un bărbat (pe noi nu ne duce capul la așa ceva) și nici vreun transsexual sau altă chestie modernă. Dacă mă-nșel, zidiți-mă pe mine!

Ca să ajungem la „atitudinea ciobănașului în fața morții” e musai să trecem prin lista de motive a lui Manea. Ce are Manea cu Toma? De ce umblă după el să-l omoare? Nu știm. Pretextele lui Manea sînt de rîsul curcilor – că livezi, că păduri, că flori, că ape –, dar dacă mai citim o dată, e clar că vocea lui Manea nu-i a lui Manea și nici măcar a neveste-sii, e vocea amantei, metresei, ibovnicei, a celei fără de cununie: „Manea slutul și urîtul / Manea grosul și-arțăgosul”. Ia faceți un mic experiment: cereți unei amice să caracterizeze un bărbat antipatic, iar apoi cereți același lucru unui amic de-al dumneavoastră. Știți ce epitete va folosi amicul? Iată: „dobitoc”, „retardat”, „figurant”, „cocalar cu BMW” etc. Pe cînd amica se va concentra pe fizicul antipaticului și pe manierele lui, nu pe IQ sau pe contul bancar! Pentru mine (dar sper să conving și pe alții), povestașa baladei e totuna cu autoarea ei – anonimă, dar nicidecum colectivă! – și cu fecioara despletită care l-a iubit pe Toma după ce i se dăduse inițial lui Manea, pentru bani și protecție. Știți de unde știu? Actuala lume interlopă e plină de asemenea dramolete, așa cum era și pe vremea mea (1989-1999). Și cum este, probabil, de cînd lumea și pămîntul.

Iar acum ajung la Bogdan Răileanu și la ciobănașul său, despre care eu susțin că e femeie. De fapt, nu: Răileanu atribuie vocea narativă unui al patrulea cioban, care a fost de față la crimă și a scăpat cu chiu, cu vai, iar odată ajuns înapoi în sat (numai el știe cît de greu), i-a dat în primire pe făptași, nu direct, ci printr-un cîntec (toate versurile oamenilor au fost inițial cîntate, ca să poată fi reținute în absența scrisului). Ipoteza Răileanu este splendid dezvoltată într-un mic roman care a enervat multă lume necăjită (iată un comentariu reprezentativ, pe care l-am editat eu, că era plin de greșeli: „Bai Raileanu nu ti-e rusine ca sa scrii asemenea prostii? Emigreaza in Canada sau Australia si nu ne mai intoxica cu aberatiile tale! Nu vrem ca sa invete copiii nostri la scoala prostiile tale in loc de Miorita!”), dar este falsă. Dau aici doar o scurtă motivație, dar mai am și altele.

O stînă este organizată ca o unitate militară, altfel nu ar putea supraviețui. Ciobanii au încredere unii în alții și lasă totul la o parte (inevitabilele rîci personale), pentru că nu e de joacă nici cu muntele, nici cu gadinile sale: dacă nu ești parte dintr-o haită, cel puțin la fel de unită ca aceea a lupilor care vin noaptea, n-ai ce căuta acolo (aici fac o paranteză: Răileanu e perfect conștient de acest lucru, așa că lui Anghel – ciobanul cel tînăr, victima – nu-i plac nici oile, nici stîna, nici ciobănia). Desigur că rata de mortalitate e mare în meseria asta (sau, cel puțin, așa era), desigur că mulți ciobani mureau și mor în încăierările ocazionale dintre ei, dar această crimă este unică: „se vorbiră”. Premeditarea. Nimeni n-ar fi scos o baladă dintr-o ucidere obișnuită, accidentală, neintenționată; dar în cutuma ciobănească, fiecare membru al echipei este extraordinar de prețios și, în condițiile izolării de la stînă, de neînlocuit. A-l asasina pentru oi, de care tot tu – asasinul – trebuie să ai grijă pe urmă, e cu totul neobișnuit, este de pe altă planetă. Altfel spus, neverosimil.

Dar morțile accidentale au ridicat totdeauna suspiciuni. Pleacă trei și se-ntorc doi! „Unde e, ce s-a-ntîmplat cu el?” Orice explicație ar da supraviețuitorii, vor rămîne suspecți în ochii comunității, iar dacă mortul lăsase acasă o femeie care îl iubea și care avea talent literar, atunci... la „Miorița” se ajunge. Nimeni nu se poate împăca cu moartea persoanei iubite, iar scriitorii recurg mereu la figura asta: rescriu istoria pînă le iese cum vor ei. Sau, în cuvintele Tatianei Țîbuleac (Grădina de sticlă, Editura Cartier, 2018): „Știu că o poveste – chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate. Știu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate”.

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Paralel, Editura Polirom 2021.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
De ce suntem penultimii în UE la salarii și primii la creșterea prețurilor. Expert: „Inflația e mama tuturor taxelor”
România este pentru a treia lună consecutiv țara cu cea mai mare inflație, conform statisticilor Eurostat, iar ca și cum nu ar fi de ajuns, doar bulgarii câștigă mai puțin. Analistul economic Adrian Negrescu explică, pentru „Adevărul”, cum s-a ajuns aici și de ce statul nu are soluții.
image
La ce riscuri de sănătate se expun cei care lucrează noaptea. Boala cumplită care îi paște
Persoanele care lucrează în ture de noapte prezintă un risc mai mare de demență și alte boli, spune un important expert în somn, a cărui afirmație se bazează pe rezultatele unor studii științifice.
image
Banii viitorului: Ce s-ar întâmpla dacă am renunța la cash și am folosi bani virtuali
Într-o lume tot mai digitalizată, ideea de a renunța la tranzacțiile cu bani cash și de a folosi exclusiv bani virtuali devine din ce în ce mai atrăgătoare, punctează specialiștii.

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.