Căciula de nutrie
Am avut și eu căciulă de nutrie în anii ăia, 1984 și 1985, dacă nu mă înșel: Doamne, cît am urît-o! Înghețam de frica iernii, nu atît de frig (deși era foarte frig în apartamente, desigur, dar frig ne era la toți), cît de frica mersului la școală cu căciula-n cap. Nici nu apucam bine să intru-n curtea interioară că începea un fel de revoluție a veseliei, o răscoală a bunei-dispoziții, o zaveră a chinuirii aproapelui, o rebeliune a voioșiei, o descătușare anticomunistă: „Veniți, bă, la un fotbal pe zăpadă!”. La semnalul celor de a opta răspundeau nu numai cei din clasele a opta – și erau mulți! –, dar și cei de-a șaptea, de-a șasea și chiar pitici de-a cincea, dacă aveau credință-n ei și frați mai mari, care să-i apere după; pentru că, evident, mingea miuței pe zăpadă era căciula mea de nutrie. Să nu credeți că m-am lăsat ușor: am încercat și cu amenițarea, am încercat și cu bătaia, am încercat și cu miloaga – nimic n-a mers. Căciula mea era o atracție irezistibilă pentru toată floarea cea vestită a golanilor din școala generală numărul 129, cartierul Berceni. De ce? Nu știam. Constatam doar consecințele, pe pielea mea; mai exact, pe pielea capului meu, care era nu numai frecat gospodărește cu zăpadă – în timp ce fugeam plîngînd să-mi recuperez căciula din mijlocul învălmășelii –, dar și bine umplut cu „castane” cînd încercam să fac pe arțăgosul și să-mbrîncesc pe careva. N-aveam nici o șansă, n-am avut nici cea mai mică șansă: ei erau toți, eu eram unul.
Totuși, de ce? Ce aveau cu căciula mea de nutrie? Că doar toți copiii aveau căciuli, ba vreo două ierni la rînd am rămas cu căciulile pe cap la ore, atît era de frig în clase. (Profesorii și mai ales profesoarele stăteau la fel, cu paltoane, cu căciuli și cu mănuși. Întreg cartierul fusese decuplat de la rețeaua de termoficare! Nu, nu-i adevărat: nu fusese decuplat, doar că prin rețea nu mai circula nici o picătură de apă, nici caldă, dar nici rece, zile la rînd, uneori și cîte două săptămîni.) S-ar putea crede că o perioadă atît de grea ar fi trebuit să nască solidaritate, dar de unde: dacă părinții noștri n-au fost în stare de Solidaritate, cum am fi putut fi noi, niște copii, niște decreței spălați pe creier?! Mă rog, ei, ceilalți copii, n-au fost în stare. Eu aș fi fost, dar eu eram ăla cu căciula de nutrie. „Să tăbărîm, să tăbărîm!”
L-am întrebat pe taică-meu, purtător al aceluiași model de căciulă, l-am rugat să-mi explice ce-aveau copiii cu mine. Habar n-avea („Sînt proști, nu-i băga în seamă. Nu te juca cu ei!”). Aș fi dat curs cu plăcere sfaturilor părintești, doar că eu nu mă „jucam” cu nimeni, ci ei jucau fotbal cu căciula mea – ba într-o zi, cînd au venit cu crosele la școală, au jucat și poarca! Paranteză: pentru cine a uitat, „poarca” era un fel de baseball primitiv, foarte popular printre copiii blocurilor, pentru că bețele puteau fi – și erau – folosite și la bătaia de după meciuri. Nu este nici o greșeală: le-am zis cînd „crose”, cînd „bețe”, pentru că erau făcute din foștii brazi de Crăciun, mai exact din tulpinile lor, cojite, cioplite și lustruite. Cine n-avea crosă de poarca pînă spre sfîrșitul lui februarie era un mare fraier! Am închis paranteza.
Cu toate suferințele tînărului Buzea, bătrînul Buzea – care era pe-atunci mai tînăr decît sînt eu acum – n-avea nici un fel de problemă: propria lui căciulă de nutrie nu-i pricinuia vreun necaz, nici la serviciu, nici pe drum, nici cînd mai avea treabă prin delegații. Din contra, îl făcea respectat: căciula de nutrie era un marker identitar al clasei mijlocii (ar trebui să scriu „clasei mijlocii”, că e vorba de cei mai crunți ani ’80 – de unde pînă unde clasă mijlocie, în accepțiunea de azi?! –, dar urăsc ghilimelele), cel puțin la categoria de vîrstă a lui taică-meu. Cine era prosper, cine era elită, cine „avea cu ce” purta căciulă rusească de iepure, din cea cu urechi („ușancă” îi spuneau cei care se pricepeau, eu n-am cunoscut atunci cuvîntul acesta), care trebuia obligatoriu să fie neagră, nu știu de ce. Cei care nu erau nici elită, nici middle-class optzecist rămăseseră la portul căciulii de astrahan, model „Nea Nicu” – populară printre bărbații recent urbanizați și printre cei care credeau sincer în național-comunismului Conducătorului Iubit. N-am să merg atît de departe încît să pretind că portul căciulii de nutrie era un gest de frondă – da’ de unde! – sau (mai haios) că asta a fost Rezistența Prin Cultură cu care am luptat, taică-meu și cu mine, împotriva regimului; pretind însă că portul ei marca desprinderea de țărănimea devenită clasă muncitoare, dar marca totodată și băltirea în middle-class-ul tehnocrat, ultima etapă înaintea accederii în elită: nomenclaturiști, aprozariști, securiști, gestionari, ghizi ONT, benzinari, activiști, magazioneri, secretari de partid, responsabili la centrele de butelii de aragaz sau tovarăși cu agitația. Dar ultima etapă de parvenire era una generațională.
Pe scurt, tinerii au dreptate chiar și cînd n-au, iar copiii cu atît mai mult. Bine mi-au făcut golanii din curtea școlii! Ei au văzut ceea ce eu nu puteam să văd, sau mai exact au simțit, instinctiv, ceea ce eu chiar n-aș fi putut să simt: destinul ce mă aștepta. Ei ar fi devenit muncitori în fabrici și uzine (deci hoți din avutul obștesc, ca toți muncitorii epocii), iar eu aș fi devenit cel menit să-i hăituiască, într-un fel sau altul: activist, securist, inspector cu protecția muncii, propagandist, brigadier artistic sau orice altă meserie prinsă sub denumirea generică de „lătrău”. Ce altceva putea face cu viața lui un elev bun la română și slab la matematici, dacă n-ar fi căzut comunismul în Europa? Nu, vorbesc serios: ce altceva ar fi putut face?!
Am pornit-o și eu pe calea cunoașterii cu capul plin de istorie națională. Cei mai viteji și mai drepți. Lupta de veacuri. Neatîrnarea. Poporul român. Continuitatea. Nu-i deloc nevoie să bat mai departe apa-n piuă, deoarece este evident ce vreau să spun. Pe urmă vine Revoluția, vine Neagu Djuvara înapoi în România, își publică seria lui de cărți de dezvrăjire și mă lasă-n pielea goală, metaforic vorbind: în ce puteam să mai cred? Dacă tot ce mi se predase la școală era minciună – și era –, atunci ce rost mai avea să fiu român? Ca să ce? Alte popoare puteau să cînte, tot metaforic vorbind: „Venim de departe și mergem departe / Tocmai în zare, sus la castel”, dar eu din ce departe veneam și spre ce departe puteam să mă duc? Spre care castel? De unde castel, în țara lui Mitică? Un ungur sau un polonez, da; ba chiar și un bulgar sau un sîrb, că și ăștia au avut imperii medievale. Dar eu?
Pe urmă am lăsat să treacă timpul și m-am mai gîndit o dată. Am recitit ce scrisese Djuvara și am revăzut cu alți ochi acei Les Trente Glorieuses (ai românilor extracarpatici) de care vorbește el: 1829-1859. În acei 30 de ani s-a schimbat totul: limba, scrierea, economia, autopercepția, raporturile de putere, obiceiurile, hrana, tunsoarea, mersul (da, da, mersul!), s-a schimbat pînă și căciula. Păi? Ișlicurile și calpacele nu numai că dispăruseră, dar fuseseră și uitate, le fuseseră uitate și denumirile... Dacă nici ăsta nu este un salt istoric, atunci nu știu ce e!
De cînd a dispărut Uniunea Sovietică au trecut tot 30 de ani. Gata, nu mă mai mint singur: nu 9 noiembrie sau 22 decembrie 1989 au fost decisive, ci 12 decembrie 1991, iar comunismul n-a murit la Berlin sau la București, ci acolo unde se și născuse, adică la Moscova. Mie mi se pare că acești 30 de ani (1991-2021) sînt pe deplin comparabili cu Les Trente Glorieuses djuvarieni. S-a schimbat totul. Nici un bărbat nu mai poartă căciulă de nutrie sau de astrahan, deși sînt silit să admit utilitatea ușancei, fără de care nu se poate, mai ales la munte sau în zonele viscolite (hai, că-n Banat te mai descurci fără ea, dar în Bărăgan sau în Secuime?!). Înțeleg și eu că, aparent, fac pe nebunu’ („Cum, bă, Mihăiță, s-a schimbat totul? Tu nu vezi că tot ăștia ne conduc? Că tot ăștia sînt în capu’ mesei, cum erau și atunci?”), dar cred că am dreptate. Înainte de 1829, românii erau nimic, iar la 1859 erau o națiune (săracă și de rîsul Europei, dar o națiune). Înainte de 1991, românii nu existau pentru nimeni, nici măcar pentru bulgari, iar acum românii sînt niște europeni săraci, periferici, corupți și cam nefrecventabili, da, dar sînt. Aici e chichița. Sînt. Românii există, au ieșit din starea de „nimic”. E de bine.
Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Recrutorii, Editura Polirom, 2019.
Foto: wikimedia commons
