1918. A fost sau n-a fost? O polemică

Centenarul Marii Uniri readuce în actualitate o mai veche polemică: ce s-a întîmplat, de fapt, la 1 decembrie 1918? A fost Unire sau anexare? I-am invitat la o confruntare amicală pe jurnalistul și scriitorul Mihai Buzea și pe Bakk Miklós, conferențiar la Universitatea Sapienția din Cluj. 

Mihai Buzea: Toamna lui 1918 n-a însemnat nici „unire“ (versiunea românilor), nici „anexare“ (versiunea maghiarilor), ci mai degrabă o „improvizație“ pentru toate părțile implicate. Cred că, deși aflat în afara Transilvaniei propriu-zise, Banatul este cel mai bun exemplu pentru ce vreau să spun: germanofonii proclamă Republica Bănățeană (Timișoara, 31 octombrie), sîrbii proclamă unirea Banatului cu Serbia (Novi Sad, 25 noiembrie), românii proclamă unirea Transilvaniei și Banatului cu România (Alba Iulia, 1 decembrie), maghiarii proclamă unirea Transilvaniei și Banatului cu Ungaria (Cluj, 22 decembrie). Deci, odată cu declarația de la 11 noiembrie a încă-împăratului Carol (pe care o putem „tălmăci“, popular și foarte pe scurt, cam așa: „Am pierdut războiul. Vă dezleg de jurămînt. Faceți ce vreți!“), toată lumea se simțea datoare să „proclame“ ce poftea! Nu-i de mirare că, în aceste condiții, oamenii n-au putut să se-nțeleagă cu binișorul și s-au apucat iar de război, deși războiul („Cel Mare“) de-abia se terminase. N-au existat referendumuri, plebiscite, consultări ale voinței populare etc., a existat însă un profund sentiment de wind of -change pe care fiecare actor a încercat să-l facă să sufle în pînzele propriei sale corăbii. Și cum „corăbiile“ navigau în direcții opuse, totul s-a terminat prost: Banatul a fost spart în trei, Partiumul tot în trei, doar Transilvania a scăpat întreagă, numai că oamenii ei au rămas învrăjbiți. Oricine a trecut printr-o despărțire și a trebuit ulterior să împartă spațiul locativ cu fosta sau fostul înțelege ce vreau să spun. Revenind la chestiune, mă opun ideii că a fost vorba de o anexare, pentru că între 11 noiembrie 1918 și 4 iunie 1920, „proprietarul legal“ (Imperiul) încetase să existe.

Bakk Miklós: Desigur, dacă picăm în capcana unui formalism logico-juridic, pierdem înțelegerea complexității schimbării. „Unire“ sigur nu a fost, pentru că la vremea respectivă unitatea teritorială care a devenit parte a României Mari nu a existat. Teritoriul denumit azi Transilvania și Banat în cadrul României este un decupaj ce depășește granițele istorice (în cazul Transilvaniei), respectiv ciuntește teritoriul istoric (în cazul Banatului), și a fost configurat după decizii circumstanțiale, conform intereselor strategice ale marilor puteri învingătoare. Nu a fost „unire“ nici conform modului de decizie, întrucît hotărîrii de la Alba Iulia i se poate contrapune hotărîrea maghiarilor din Cluj (care, și ei, s-au referit la punctele wilsoniene și au fost secondați de cîțiva social-democrați români și de cîțiva reprezentanți ai șvabilor din Banat), după care s-ar fi impus consultări, recunoașteri reciproce, negocieri privind modul plebiscitar de a stabili atît granițele, cît și sistemul constituțional al conviețuirii. Modul de trasare a granițelor indică, mai degrabă, „anexare“. Desigur, și această interpretare trebuie nuanțată, cum ați făcut dvs. Referirea la dispariția „proprietarului legal“ trebuie, iarăși, nuanțată, pentru că Ungaria era entitate separată în cadrul Monarhiei Bicefale, și se considera anterioară și existenței construcției habsburgice, deci și mai legitimă.

Dincolo de această dispută terminologică, este vorba, în esență, de două procese de construcție națională, cel al maghiarilor și cel al românilor, care au ajuns într un conflict irezolvabil la datele situației istorice din 1918-1920. Și cum cea maghiară a fost legată de existența Monarhiei Bicefale, sortită strategic dispariției, cea românească a devenit cîștigătorul istoric al situației, cu un beneficiu teritorial foarte mare. „Asocierea contractuală“ de care vorbiți nu s-a realizat. Faimosul punct III/1 pe care-l citați ar fi putut deveni un punct de plecare în construcția unei asemenea conviețuiri asociate, însă sistemul constituțional construit începînd cu 1923 a fost negația completă a unei asemenea asocieri. Orice constituționalist serios își dă seama că acceptarea faptului că în Transilvania sînt mai multe popoare implică o organizare internă de tip federativ. În mod curios, această organizare a statului a fost proiectată la Alba Iulia de românii din Transilvania care, astfel, vedeau o reorganizare a României Mari dinspre tradiția conviețuirii din Transilvania, tradiție abrogată complet de etatismul de tip francez, adoptat ca unic model al modernității politice în Vechiul Regat.

Este clar că statul național ungar avea viziunea omogenizării naționale, însă românii au avut pîrghii de rezistență. Din punct de vedere economic și cultural, societatea românească din Transilvania a avut progrese, s-a format o clasă de mijloc, existau școli, în multe privințe peste nivelul Vechiului Regat. Totuși, presiunea omogenizatoare a statului național maghiar întreținea sentimentul periclitării existenței comunitare, un sentiment care, prin resorturi ideologice, este prezent și azi. Deci, a fost un sentiment al pericolului existențial-comunitar care s-a transpus într-o narațiune a suferinței naționale în ciuda unui progres civilizațional clar. Similar, se poate constata și azi că degeaba există percepția majoritară „pentru noi a fost sau este tot așa de greu ca și pentru ei!“, perspectiva maghiarilor asupra prezervării comunitare este totuși fundamental diferită, și această diferență de percepție evaluează diferit condițiile vieții cotidiene. În plus, societatea maghiară de azi este mult mai rurală – adică este subreprezentată, față de raportul etnic general, în mediul urban –, subreprezentată, totodată, și în pătura intelectuală, și în majoritatea specialiștilor de înaltă calificare.

Cum sînt aceste drepturi colective, exclusive sau incluzive? Și aici e o capcană discursivă, menținută politic: cea a așa-zisei „etnicizări“. În legătură cu autonomia Ținutului Secuiesc, argumentul larg răspîndit este că se dorește pe bază etnică, deci trebuie refuzată. Însă acest argument este colportat de partidele main-stream românești. O discuție în detaliu ar arăta că este vorba de o autonomie regională specială în care se ține de cont și de situația etno-demografică specială a unei regiuni care este determinată în primul rînd istoric și nu etnic. Dar, datorită condițiilor istorice, românii aici sînt o minoritate locală, deci organizarea instituțională a regiunii trebuie să țină cont de acest specific dacă se urmărește ca descentralizarea să aibă loc în condițiile prezervării egalității, nu numai între indivizi, dar și între grupuri. Similar, se aude ca argument împotriva formelor de învățămînt – școli, facultăți – în limba maghiară că acestea urmăresc „segregarea etnică“ a învățămîntului. Însă acest argument se poate baza, logic, numai pe două supoziții, ambele dezonorante pentru cei care îl formulează. Prima presupoziție dezonorantă ar putea fi că nu este vorba de o departajare lingvistică între formele instituționale din România, ci maghiarii ar face, la admitere, un control, un „triaj“ etnic și ar admite numai elevi sau studenți de origine maghiară. Ceea ce este, în mod clar, fals. A doua presupoziție nerostită ar putea fi că, deși este vorba de o separare lingvistică a învățămîntului și elevii sau studenții români ar putea intra în aceste clase, pentru ei ar fi un lucru nemeritoriu, deci separarea lingvistică servește numai handicapațiilor lingvistici din cadrul etnicilor maghiari. Folosirea argumentului „etnic“, cu blocajele aici amintite ale dialogului, este însă și o consecință a mobilizării politice pe clivajul etnic al sistemului de partid. Iar aici avem o consecință a Trianonului. Instituționalizarea reprezentării politice a început, deja imediat după 1918, pe baze „naționale“. Atît Partidul Național Țărănesc, cît și Partidul Maghiar sau cel al germanilor din România interbelică sînt construcții politice pe clivajele naționale ale societății ardelene. Apariția liberalilor în viața politică a Transilvaniei a fost o construcție clientelară venind dinspre București. Trebuie să admitem că a fost una de succes, reușind să racoleze chiar și politicieni maghiari de marcă așa cum a fost, de exemplu, primarul Tîrgu Mureșului, György Bernády. Acest lucru însă nu schimbă peisajul de bază, și anume, viața politică din Transilvania a păstrat mult timp – și într-un fel păstrează și azi, ca o consecință – caracterul de bază al societății din Transilvania: faptul că a fost și este (în regres) o societate a „popoarelor conlocuitoare“.