1918. A fost sau n-a fost? O polemică

Publicat în Dilema Veche nr. 718 din 23-29 noiembrie 2017
1918  A fost sau n a fost? O polemică jpeg

Centenarul Marii Uniri readuce în actualitate o mai veche polemică: ce s-a întîmplat, de fapt, la 1 decembrie 1918? A fost Unire sau anexare? I-am invitat la o confruntare amicală pe jurnalistul și scriitorul Mihai Buzea și pe Bakk Miklós, conferențiar la Universitatea Sapienția din Cluj. 

Mihai Buzea: Toamna lui 1918 n-a însemnat nici „unire“ (versiunea românilor), nici „anexare“ (versiunea maghiarilor), ci mai degrabă o „improvizație“ pentru toate părțile implicate. Cred că, deși aflat în afara Transilvaniei propriu-zise, Banatul este cel mai bun exemplu pentru ce vreau să spun: germanofonii proclamă Republica Bănățeană (Timișoara, 31 octombrie), sîrbii proclamă unirea Banatului cu Serbia (Novi Sad, 25 noiembrie), românii proclamă unirea Transilvaniei și Banatului cu România (Alba Iulia, 1 decembrie), maghiarii proclamă unirea Transilvaniei și Banatului cu Ungaria (Cluj, 22 decembrie). Deci, odată cu declarația de la 11 noiembrie a încă-împăratului Carol (pe care o putem „tălmăci“, popular și foarte pe scurt, cam așa: „Am pierdut războiul. Vă dezleg de jurămînt. Faceți ce vreți!“), toată lumea se simțea datoare să „proclame“ ce poftea! Nu-i de mirare că, în aceste condiții, oamenii n-au putut să se-nțeleagă cu binișorul și s-au apucat iar de război, deși războiul („Cel Mare“) de-abia se terminase. N-au existat referendumuri, plebiscite, consultări ale voinței populare etc., a existat însă un profund sentiment de wind of -change pe care fiecare actor a încercat să-l facă să sufle în pînzele propriei sale corăbii. Și cum „corăbiile“ navigau în direcții opuse, totul s-a terminat prost: Banatul a fost spart în trei, Partiumul tot în trei, doar Transilvania a scăpat întreagă, numai că oamenii ei au rămas învrăjbiți. Oricine a trecut printr-o despărțire și a trebuit ulterior să împartă spațiul locativ cu fosta sau fostul înțelege ce vreau să spun. Revenind la chestiune, mă opun ideii că a fost vorba de o anexare, pentru că între 11 noiembrie 1918 și 4 iunie 1920, „proprietarul legal“ (Imperiul) încetase să existe.

Bakk Miklós: Desigur, dacă picăm în capcana unui formalism logico-juridic, pierdem înțelegerea complexității schimbării. „Unire“ sigur nu a fost, pentru că la vremea respectivă unitatea teritorială care a devenit parte a României Mari nu a existat. Teritoriul denumit azi Transilvania și Banat în cadrul României este un decupaj ce depășește granițele istorice (în cazul Transilvaniei), respectiv ciuntește teritoriul istoric (în cazul Banatului), și a fost configurat după decizii circumstanțiale, conform intereselor strategice ale marilor puteri învingătoare. Nu a fost „unire“ nici conform modului de decizie, întrucît hotărîrii de la Alba Iulia i se poate contrapune hotărîrea maghiarilor din Cluj (care, și ei, s-au referit la punctele wilsoniene și au fost secondați de cîțiva social-democrați români și de cîțiva reprezentanți ai șvabilor din Banat), după care s-ar fi impus consultări, recunoașteri reciproce, negocieri privind modul plebiscitar de a stabili atît granițele, cît și sistemul constituțional al conviețuirii. Modul de trasare a granițelor indică, mai degrabă, „anexare“. Desigur, și această interpretare trebuie nuanțată, cum ați făcut dvs. Referirea la dispariția „proprietarului legal“ trebuie, iarăși, nuanțată, pentru că Ungaria era entitate separată în cadrul Monarhiei Bicefale, și se considera anterioară și existenței construcției habsburgice, deci și mai legitimă.

Dincolo de această dispută terminologică, este vorba, în esență, de două procese de construcție națională, cel al maghiarilor și cel al românilor, care au ajuns într un conflict irezolvabil la datele situației istorice din 1918-1920. Și cum cea maghiară a fost legată de existența Monarhiei Bicefale, sortită strategic dispariției, cea românească a devenit cîștigătorul istoric al situației, cu un beneficiu teritorial foarte mare. „Asocierea contractuală“ de care vorbiți nu s-a realizat. Faimosul punct III/1 pe care-l citați ar fi putut deveni un punct de plecare în construcția unei asemenea conviețuiri asociate, însă sistemul constituțional construit începînd cu 1923 a fost negația completă a unei asemenea asocieri. Orice constituționalist serios își dă seama că acceptarea faptului că în Transilvania sînt mai multe popoare implică o organizare internă de tip federativ. În mod curios, această organizare a statului a fost proiectată la Alba Iulia de românii din Transilvania care, astfel, vedeau o reorganizare a României Mari dinspre tradiția conviețuirii din Transilvania, tradiție abrogată complet de etatismul de tip francez, adoptat ca unic model al modernității politice în Vechiul Regat.

Este clar că statul național ungar avea viziunea omogenizării naționale, însă românii au avut pîrghii de rezistență. Din punct de vedere economic și cultural, societatea românească din Transilvania a avut progrese, s-a format o clasă de mijloc, existau școli, în multe privințe peste nivelul Vechiului Regat. Totuși, presiunea omogenizatoare a statului național maghiar întreținea sentimentul periclitării existenței comunitare, un sentiment care, prin resorturi ideologice, este prezent și azi. Deci, a fost un sentiment al pericolului existențial-comunitar care s-a transpus într-o narațiune a suferinței naționale în ciuda unui progres civilizațional clar. Similar, se poate constata și azi că degeaba există percepția majoritară „pentru noi a fost sau este tot așa de greu ca și pentru ei!“, perspectiva maghiarilor asupra prezervării comunitare este totuși fundamental diferită, și această diferență de percepție evaluează diferit condițiile vieții cotidiene. În plus, societatea maghiară de azi este mult mai rurală – adică este subreprezentată, față de raportul etnic general, în mediul urban –, subreprezentată, totodată, și în pătura intelectuală, și în majoritatea specialiștilor de înaltă calificare.

Cum sînt aceste drepturi colective, exclusive sau incluzive? Și aici e o capcană discursivă, menținută politic: cea a așa-zisei „etnicizări“. În legătură cu autonomia Ținutului Secuiesc, argumentul larg răspîndit este că se dorește pe bază etnică, deci trebuie refuzată. Însă acest argument este colportat de partidele main-stream românești. O discuție în detaliu ar arăta că este vorba de o autonomie regională specială în care se ține de cont și de situația etno-demografică specială a unei regiuni care este determinată în primul rînd istoric și nu etnic. Dar, datorită condițiilor istorice, românii aici sînt o minoritate locală, deci organizarea instituțională a regiunii trebuie să țină cont de acest specific dacă se urmărește ca descentralizarea să aibă loc în condițiile prezervării egalității, nu numai între indivizi, dar și între grupuri. Similar, se aude ca argument împotriva formelor de învățămînt – școli, facultăți – în limba maghiară că acestea urmăresc „segregarea etnică“ a învățămîntului. Însă acest argument se poate baza, logic, numai pe două supoziții, ambele dezonorante pentru cei care îl formulează. Prima presupoziție dezonorantă ar putea fi că nu este vorba de o departajare lingvistică între formele instituționale din România, ci maghiarii ar face, la admitere, un control, un „triaj“ etnic și ar admite numai elevi sau studenți de origine maghiară. Ceea ce este, în mod clar, fals. A doua presupoziție nerostită ar putea fi că, deși este vorba de o separare lingvistică a învățămîntului și elevii sau studenții români ar putea intra în aceste clase, pentru ei ar fi un lucru nemeritoriu, deci separarea lingvistică servește numai handicapațiilor lingvistici din cadrul etnicilor maghiari. Folosirea argumentului „etnic“, cu blocajele aici amintite ale dialogului, este însă și o consecință a mobilizării politice pe clivajul etnic al sistemului de partid. Iar aici avem o consecință a Trianonului. Instituționalizarea reprezentării politice a început, deja imediat după 1918, pe baze „naționale“. Atît Partidul Național Țărănesc, cît și Partidul Maghiar sau cel al germanilor din România interbelică sînt construcții politice pe clivajele naționale ale societății ardelene. Apariția liberalilor în viața politică a Transilvaniei a fost o construcție clientelară venind dinspre București. Trebuie să admitem că a fost una de succes, reușind să racoleze chiar și politicieni maghiari de marcă așa cum a fost, de exemplu, primarul Tîrgu Mureșului, György Bernády. Acest lucru însă nu schimbă peisajul de bază, și anume, viața politică din Transilvania a păstrat mult timp – și într-un fel păstrează și azi, ca o consecință – caracterul de bază al societății din Transilvania: faptul că a fost și este (în regres) o societate a „popoarelor conlocuitoare“.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Câți ani de pușcărie riscă românul acuzat de trădare
Conform articolului 394 din Codul Penal, Alexandru Piscan, care este acuzat că a desfășurat activități de spionaj în beneficiul Federației Ruse, vizând obiective militare românești și NATO, poate înfunda pușcăria ani grei.
image
Anchetă extinsă în cazul Coldea: sunt vizați și Alexander Adamescu și Mihai Tufan. „Șeful cel mare”, fondator al „statului paralel”
Anchetă a fost extinsă în dosarul generalilor SRI Florian Coldea și Dumitru Dumbravă, fiind cercetate fapte de corupție în legătură cu firme controlate de către oamenii de afaceri Bogdan Alexander Adamescu și de către milionarul Mihai Tufan.
image
Pățania ciudată a unui șofer băut din Neamț. A făcut accident exact în momentul în care polițiștii îi făceau semn să tragă pe dreapta
Acţiunile poliţiştilor din Neamţ, pentru combaterea evenimentelor nedorite din traficul rutier, s-au soldat cu depistarea mai multor şoferi care erau băuţi la volan, întocmindu-se dosare penale

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.