Great Romanian Wall
„Ce avem noi aici?”, întreabă Președintele. „Ce avem noi aici”, răspund tuscinci consilierii. „Ce avem noi aici?”, insistă Președintele. „Ce avem noi aici”, reiau consilierii, cu ochii fixați bărbătește în podea. „Ce avem noi aici?!”, încearcă Președintele să le stoarcă o reacție, și le stoarce doar: „Ce avem noi aici”.
Neavînd de ales, Președintele își răspunde singur: „Noi aici avem 3.145 de kilometri de graniță cu săracii. Mult! Nu-mi place, nu-mi place deloc. De dincolo intră la noi săraci și droguri; săracii ne costă locuri de muncă, drogurile ne costă bani și tratament medical pentru consumatori. Nu-nu! Nu este bine așa. Vreau un zid, un zid de 3.145 de kilometri, un zid mare, un zid frumos”. „Cam scumpuț, tovarășe Președinte”, îndrăznește primul consilier. „Da, dar face”, spune Președintele. „Cam ineficient, tovarășe Președinte”, spune al doilea consilier, „că cine vrea să treacă zidul, tot îl trece – păi, n-ați văzut Game of Thrones?” „P-ăl de sare zidul împușcați-l!”, tună Președintele. „Cam ne-etic, tovarășe Președinte”, spune și moralistul, al treilea consilier, „să-i omorîm pe cei care vor să ajungă în Patria Libertății.” „Ai dreptate”, concede Președintele, „trageți la picioare.” „De unde luăm bani, tovarășe Președinte?”, întreabă al patrulea consilier, realistul. „Luați de la Sănătate, luați de la Educație, luați de la Protecția Socială”, tranșează Președintele. „Nu vedeți că noile generații sînt obeze, analfabete și puturoase? Păi, de-aia ajung tinerii așa, că se-ndoapă cu antidepresive care le fac foame, profesorii îi învață filozofie în loc să-i învețe tinichigerie, iar ei umblă după ajutor de șomaj în loc să umble după primul lor milion de dolari!” Al cincilea consilier este curajosul grupului: „Nu vor fi destui bani, tovarășe Președinte”. Excedat oftează Președintele: „Tot eu, mă, tot eu să rezolv problema… gata, am căzut peste soluție. Clădim zidul pe banii săracilor de dincolo de zid. Simplu! Ei plătesc, ei să facă treaba. Win-win! Ați văzut cum am rezolvat-o? Tot eu, mă, tot eu…”.
Acest dialog provine strict din bogata-mi imaginație, nu are și nu poate avea vreo legătură cu realitatea. Chiar dacă ar exista vreo legătură (dar nu există), ideea ipoteticului Președinte n-ar fi primită cu entuziasm, ci ar stîrni amuzamentul și disprețul întregii comunități internaționale, cu excepția mea. Mai exact, eu și numai eu cred în ipotetica idee a ipoteticului meu Președinte; sînt, ca de obicei, singur. Mare păcat că Președintele nu există, c-atunci am fi fost măcar doi.
Dacă lăsăm imaginația la o parte, primul zid peste care cădem cu mintea este Marele Zid Chinezesc („Wànli Chángchéng” zice Wikipedia că se numește artefactul în limba chineză, mai exact în chineza standard scrisă cu litere latine. S-a schimbat lumea! Pe vremea mea nu-ți făcea nimeni nimic dacă ziceai „Bombay” în loc de „Mumbai” sau „Madras” în loc de „Chennai”, dar acum nu mai merge. Cînd pomenești despre ceva, neapărat să precizezi cum numesc băștinașii acel ceva, altfel ai încurcat-o); harnicul popor chinez a clădit Zidul ca să nu intre săracii de la nord, dar săracii tot au intrat, i-a durut în coate de munculița poporului. Ne mai duce gîndul și la Marele Zid Franțuzesc, clădit ca să-i țină departe de Franța pe săracii de la est; nici ăsta n-a funcționat. Săracilor de la est nu le-a păsat de muncușoara harnicului popor francez și s-au dus unde aveau ei treabă. Ne mai amintim, cumva în continuare, și de Marele Zid Nemțesc (zis și „Linia Siegfried”), construit de harnicul popor german ca să nu-i lase să treacă pe mestecătorii de ciungă de la vest și pe care respectivii mestecători l-au trecut rîzînd.
Vor mai fi și altele pe care le-am uitat, dar ca să fiu corect trebuie să pomenesc și de cele două inginerii care și-au făcut treaba: Marele Zid Bizantin (al lui Teodosie cel Tînăr) i-a oprit pe bulgari de două ori (o dată în 813 și o dată în 1912), iar sub Marele Zid Finlandez au murit, zice-se, vreo trei sute de mii de ruși – ceea ce nu-i puțin, avînd în vedere că Marele Zid Finlandez nu era nici mare, nici zid; era doar finlandez, ceea ce pe Buzea îl umple de respect. Așa, da!
Numai că eu sînt Buzea și eu trebuie să explic de ce soluția Președintelui (a ipoteticului meu președinte) nu este o soluție doar genială, ci singura soluție. Habar n-am cum de poate fi Președintele atît de inteligent, acest lucru îmi rămîne complet inscrutabil*, dar sînt sigur că a studiat istoria cu maximă acribie și a tras – aici intervine partea de geniu – concluziile corecte. În acest caz particular, al zidurilor, Președintele a înțeles că numai zidurile săracilor rezistă timp îndelungat, pe cînd cele ale bogaților cad repede spre foarte repede. Pentru ca un zid să țină, trebuie să-ngropi săraci în el și dincolo de el. Cu cît mai mulți, cu-atît mai bine. Cu cît mai săraci, cu-atît mai bine: zidul ține ani, epoci, eoni. Altfel, nu.
Zidul Berlinului, de pildă, a ținut perfect. Pentru fiecare sărac trecut dincolo de Zid, o sută de alți săraci au plătit fie cu viața, fie cu libertatea: așa se lucrează! Trei milioane și jumătate de săraci intraseră în țara bogaților înainte de începerea construcției – nici nu vreau să mă gîndesc cîți ar mai fi intrat după aceea dacă n-ar fi fost blagoslovitul de Zid! Este foarte înțelept să ai așa ceva pe lîngă casă.
Al doilea exemplu este și mai la-ndemînă, că-i încă în picioare și funcționează chiar mai perfect, dacă se poate așa ceva (și iată că se poate): DMZ. Nu este mare și frumos cum va fi zidul Președintelui, dar își face treaba cum nu și-a făcut-o niciodată un zid, în întreaga istorie a speciei noastre; nici pasărea măiastră nu trece de dînsul, darămite vreun sărac! A mai încercat cîte unul, degeaba, l-a plîns mă-sa dup-aia. O fi DMZ scurt (n-are nici 250 de kilometri), dar e mi-nu-nat!
Marele Zid Românesc ar fi trebuit să fie proiectul meu de suflet, felia mea de nemurire, nișa mea literară, dar din păcate m-am trezit la spartul tîrgului. L-au luat alții. Nu fac acum o listă (adică n-o fac publică, pentru că lista e de mult făcută. Lista lui Buzea… mda), dar se știe că Radu Pavel Gheo (Noapte bună, copii!), Lucian Dan Teodorovici (Matei Brunul) și Mihai Radu (Contaminare) au mîncat cîte-o pîinică de pe urma Marelui Zid Românesc, să fie sănătoși, să le fie de bine, chit că ăst festin se cuvenea mai degrabă altuia. Nu știu cîți săraci (în acest caz, săracii erau români) au fost omorîți încercînd să-l treacă, știu însă că bogații iugoslavi au putut dormi liniștiți fără să-și bată capul în legătură cu White Walkers de dincolo de Zid; și nici nu i-a costat nimic. N-a fost nevoie să taie fonduri nici de la Sănătate, nici de la Educație și nici de la Protecția Socială. Săracii singuri și-au făcut Zidul pe banii lor și tot pe banii lor l-au întreținut, l-au reparat și l-au armat pînă ce-a ajuns să fie mîndria națiunii, de la Pristol la Beba Veche.
Există totuși o mică, o foarte mică problemă cu zidurile, fie funcționale, fie nefuncționale. Îi schimbă pe oameni. Celor dinafară le trezește o poftă insațiabilă de Înăuntru, iar celor dinăuntru le trezește o poftă tot insațiabilă de Afară. Zice-se că Marele Zid Chinezesc i-a ținut departe pe huni, dar apoi le-a trezit pofta atît mongolilor, cît și manciurienilor – iar ăștia au intrat și n-au mai ieșit. Marele Zid Românesc i-a ținut pe români înăuntru, și chiar dacă a căzut de mult, pofta românilor pentru Afară nu s-a ostoit deloc. Tocmai eu să nu știu?!
Asta zic. Faci un zid mare și frumos ca tine, tovarășe Președinte, dar zidul îi schimbă pe urmași. În umbra zidului cresc oameni mici și urîți. Ca mine.
----------
* Nu există cuvîntul ăsta în limba română, nu-l mai căutați degeaba.
Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Recrutorii, Editura Polirom, 2019.
Foto: wikimedia commons
