Odihnitorii

Publicat în Dilema Veche nr. 656 din 15-21 septembrie 2016
Odihnitorii jpeg

„Cum treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci“* – iată o frontieră între „noi“ și „ei“: noi sîntem mai sănătoși, mai puternici, mai voinici și mai voioși, iar ei sînt urîți, murdari, leneși, săraci și bețivi („sarbezi la față și zbîrciți, de parcă…“ etc.). Desigur că Siretul nu este singura frontieră de acest fel: cei din nord-vest au la îndemînă linia Carpaților („dincoace“, noi; „dincolo“, ei), iar dobrogenii se împart singuri, aidoma chinezilor, în dobrogeni maritimi („noi“) și dobrogeni continentali („ei“). Foarte curioasă este frontiera celor din sud, care se numește „Brazda lui Novac“ și este o fortificație antică (bizantină?) care merge de undeva din Mehedinți pînă departe, spre Buzău; evident, la nord de brazda asta sîntem noi, românii de munte, care așa și pe dincolo, iar la sud de ea sînt precarii de cîmpie, adunătură urîtă, murdară, leneșă, bețivă și săracă. Fiind bucureștean de adopțiune, fac parte din această adunătură, așa că-mi permit să relatez ce-am găsit dincolo de două dintre frontiere: Brazda lui Novac și Siretul.

Un coleg al meu de muncă își are rădăcinile în satul Dealu Frumos, de pe valea Ialomiței, iar altul în satul Drăgugești, de pe valea superioară a Trotușului (mai exact, prin Drăgugești curge apa Helegiului, care se varsă în Tazlău, care se varsă în Trotuș, care se varsă în Siret). Am fost invitat la cîte un eveniment familial în fiecare sat (nuntă, respectiv botez) și-am aflat lucruri de mirare, cel puțin pentru mine.

Întîi, poveștile de întemeiere. Zice se că Vodă Brâncoveanu ar fi clădit cîte un palat pentru fiecare dintre fiii săi: Mogoșoaia pentru Ștefan, Potlogi pentru Constantin, Obilești pentru Radu, iar mezinului Matei îi era sortit palatul de la Doicești (care ar veni de la „doică“), în care s-ar fi refugiat o parte dintre femeile casei Brâncoveanu, după mazilire; nu se știe ce-au făcut celelalte, dar doicile ar fi fugit în sus, pe firul apei, în păduri și-n codri, pîn-au fost ajunse de urmăritori (turci? localnici?) care s-ar fi dedat la o teribilă orgie, urmată de mutilări colective. Cele două locuri în care doicile și-ar fi găsit legendarul sfîrșit s-au numit de atunci Valea Țîții (în aval) și Țîța (în amonte). În pudibonderia lor toponimică, autoritățile comuniste au schimbat numele satelor, în „Dealu Mare“ pentru Valea Țîții și „Dealu Frumos“ pentru Țîța. Mi-a rămas neclar de ce dealfrumușenii (adunați la bar, după nuntă) erau mîndri de sinistra descălecare, dar nelămuririle mele nu s-au terminat cu asta.

Drăgugeștiul se împăunează cu o poveste mult mai veche și mai cu happy-end: Drăguca ar fi fost una dintre iubitele lui Ștefan cel Mare, și avînd ea înțelepciunea să nu zămislească pretendenți la tron, ca Răreșoaia și ca altele, și-ar fi dus zilele în bună pace și-ar fi umplut valea Hevlegiului cu copii, ai căror descendenți ar fi actualii drăgugeșteni. Mie, personal, „helegiu“ îmi pare o formă arhaică de la „herghelegiu“ și-am presupus că Drăguca o fi fost nevasta vreunui herghelegiu oarecare, dar localnicii adunați la barul local, după botez, au respins cu indignare această ipoteză. Barul din Drăgugești se cheamă La Căpăcel, iar cel din Dealu Frumos La Stanciu și arată exact așa cum vă imaginați că arată. Clienții lor matinali sînt și ei așa cum vi-i imaginați cu ușurință, iar ceea ce vă e mai greu să vă imaginați, adică ce căutam eu acolo dimineața, urmează acum.

Și prin mintea mea, ca prin a orișicui, trece o frontieră: dincoace sîntem noi, ecologiștii, sănătoși, puternici, voi­nici și voioși, iar dincolo sînt ei, poluatorii poluați și poluanți. Frontiera se numește „industrializare“ și-i împărtășită de milioane de oameni, care-și afirmă crezul pe toate drumurile: fabricile-s cîh, natura naturală este oau. În cazul României, lucrurile-s mai simple, că fabricile care au fost nu mai sînt, iar cele care mai sînt nu se prea văd, așa că meciul rămîne de jucat între „zonele dezindustrializate“ și „zonele neindustrializate“ – primele sînt rele, dar pot deveni bune prin reabilitare ecologică, iar celelalte sînt bune, nu care cumva să le stricăm printr-o nouă industrializare! Da, zonele ca zonele, dar oamenii, oamenii ce zic? În mod ciudat, oamenii din La Stanciu și cei din La Căpăcel au zis aproape același lucru, cu aproape aceleași cuvinte (doar accentul era diferit), și la final au ajuns, incredibil, la exact aceeași uimitoare concluzie… din păcate, în ceea ce mă privește atît personal, cît și simbolic.

Bref, pe Valea Ialomiței oamenii lucrau, înainte de ’89, la fabricile de ciment și de becuri din Fieni și la termocentrala din Doicești, iar cei de pe Valea Trotușului, la marile fabrici chimice și petrochimice de pe platforma industrială Onești; acum, desigur, cei mai mulți dintre ei lucrează prin alte părți și alte țări, iar informatorii mei „lucrează“ la Stanciu și la Căpăcel. I-am întrebat dacă au fost dați afară. Nu, n-au fost dați afară, au plecat ei, „că nu mai era viață“. Am insistat. Mi-au explicat că frumusețea muncii înainte de ’89 era să nu muncești și să faci „combinații“ cu ce furai din fabrică. În inocența mea, credeam că dintr-o fabrică de ciment se fura ciment, dintr-o fabrică de cauciuc sintetic se fura cauciuc sintetic, și tot așa; au rîs de s-au prăpădit. Mi-au explicat că din fabrică, din fiecare fabrică, se fura absolut orice putea fi furat, iar apoi urma efortul titanic de a schimba furăciunea (de care n-aveai nevoie) pe ceea ce aveai nevoie, într-un lanț nesfîrșit (și pasionant) de schimburi comerciale, udate cu mult alcool. Exemplu: dintr-o fabrică de becuri fur zece foi de tablă de zinc, pe care le dau pe sîrmă de cupru, pe care-o dau pe motorină, pe care-o dau pe un porc de Crăciun, pe care l mănînc (sau nu, depinde ce mi se oferă pe el); acest ansamblu de relații comerciale, care implica atît cunoscuți, cît și necunoscuți, se ramifica la nesfîrșit în timp și spațiu (putea fi transfrontalier) și se numea „viață“. Evident, viața avea loc în timpul programului de lucru, ceea ce implica o foarte subtilă doză de complicitate interesată a șefuleților de toate nivelurile, care ajungeau și în situații-limită („Plecam patru electricieni să-nlocuim lița la o siguranță și ne-ntorceam dup-o săptămînă, da’ lița n-o puneam, trebuia s-o pună tot șefu’!“). După privatizare, fabricile viabile au recurs la mari reduceri de personal și au ucis viața, prin împiedicarea circulației muncitorilor între secții („A pus neamțul camere de luat vederi și mă lua direct, dacă mă vedea pe cameră“), ceea ce i-a făcut să-și ia salariile compensatorii și să plece. Să plece unde? Să plece spre Stanciu și Căpăcel, spre asistența socială și spre precariat.

Dar ei au fost minoritatea. Spre deosebire de cei din zonele neindustrializate, a căror sărăcie abjectă e greu de exprimat în cuvinte printabile, cei din zonele dezindustrializate au refuzat, în imensa lor majoritate, asistența socială; au găsit altceva de făcut. Unii s-au dezțărat, alții au devenit antreprenori, alții au ­luat pămînt în arendă, cîte unul mai netot a devenit „închinat“ (om la toate) pe lîngă o gospodărie de vîrstnici cu pensii bune (foștii muncitori au cu totul alte pensii decît foștii „cooperatori“), o mică parte s-au făcut birtași, transportatori sau meșteri, iar o parte și mai mică a decăzut spre asistență socială, furat de lemne din pădure și, rareori, lucrat cu ziua pe la vecini: „Mai dă-o dracu’ de muncă, c-am muncit destul, acum vreau să mă odihnesc“.

Dar mai e și vorba din bătrîni, cum că „Wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein“**, adică am stat eu dimineața la băut cu odihnitorii, ca să-mi fac reportajul cu ei, dar și ei și-au făcut reportajul lor: au vrut să știe dacă prim-ministrul e ungur. Le-am zis că nici un ungur nu și-ar boteza copilul „Dacian“, să tragă singuri concluzia. Au tras concluzia că și cu mine e ceva dubios, că prea-l „apăr“ pe Cioloș; sînt, oare, ungur? Am zis că nu, că-s bucureștean din mamă ardeleancă și tată dobrogean, iar odihnitorii mei s-au lămurit: „Ăsta-i corci de tătar cu bozgoriță! Veniți, bă, să vedeți un corci!“ 

* „Așa-i viața cîmpenească, zise moș Luca, cioșmolindu-se și învîrtindu-se ca pe jăratic, de răul țînțărimii. Cum treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înăduși de căldură, și țînțarii te chinuiesc amarnic. N-aș trăi la cîmp, Doamne ferește! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul și reci ca gheața; lemne, de-ajuns; vara, umbră și răcoare în toate părțile; oamenii, mai sănătoși, mai puternici, mai voinici și mai voioși, iar nu ca iști de pe cîmp: sarbezi la față și zbîrciți, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte, în toată viața lor.“ (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

** „Cînd tu te uiți într-un abis, și abisul se uită în tine.“ (Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău) 

Mihai Buzea este jurnalist la Cața­vencii.

Foto: adevarul.ro

Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.

Adevarul.ro

image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.
image
Dispută într-o grădiniţă făcută cu banii statului ungar: „Pot veni şi copii români, dar educaţia va fi în maghiară”
Biserica Reformată a construit în Huedin (judeţul Cluj) o grădiniţă cu predare în limba maghiară. Un reprezentant al bisericii a precizat că grădiniţa a fost construită cu sprijin din partea  statului ungar, dar că va primi şi copii români.
image
Noi obligaţii pentru munca part-time: Angajaţii depun declaraţii în fiecare lună. Cât li se reţine din venit. Exemple de calcul
Ministerul Finanţelor a pus în dezbatere publică un proiect de ordin prin care aprobă normele de aplicare a taxării muncii part-time la fel ca pentru munca cu normă întreagă.

HIstoria.ro

image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.