Toamna vrajbei noastre
Sînt de la țară. Pămîntul și cu mine sîntem prieteni vechi și buni: îl cunosc după miros, îl simt, știu cînd e trist și cînd e vesel – ca să nu mai zic că-mi dau seama imediat de diferența dintre un pămînt bine lucrat și unul lucrat prost! Ei bine, cînd ne-am mutat aici la Bruxelles, am tras de nevastă-mea să căutăm chirie nu în Uccle, cartierul expaților (cum ar fi vrut ea, că acolo șed mai toți colegii ei de birou), ci în Jette. Care Jette ăsta e atît de obscur, încît bruxelezii nés nici măcar nu știu de existența lui („Jette? Care Jette?”); e cel mai nordic cartier (commune, pe limba locului) al orașului, lipit de autostrada de centură. Dincolo de ea încep ogoarele ce aparțin de orășelul Wemmel, la care voi reveni imediat; cu alte cuvinte, din blocul meu pînă la primul lan de cucuruz fac cam patru minute pe jos.
Cîndva, Wemmel a fost un simplu sat de fermieri flamanzi, harnici, zgîrciți și ursuzi, cum e felul acestui neam. Dar, odată cu migrația care a pus presiune pe centrul Bruxelles-ului, foarte mulți oameni prosperi ai orașului (practic, toți) au plecat din centru și s-au mutat în comunele limitrofe, care au devenit astfel orășele din ce în ce mai bogate. Acum, în prezent, o casă în Wemmel costă între 800.000 și 2.000.000 de euro, iar una în Pentagon (cea mai centrală zonă a centrului, cea delimitată de Petite Ceinture) e mai ieftină, dar la o suprafață incomparabil mai mică (evident!). Numai că, în afară de bogătașii ăștia din Wemmel, orășelul are încă un procent considerabil de fermieri. Nu mă refer la fermieri de fițe, ca aceia din filmele americane, nu; mă refer la proprietari agricoli care își muncesc singuri ogoarele, fînețele, pășunile și fermele, iar de muncit, le muncesc bine. Excelent!
În fiecare sîmbătă și duminică fac cîte o plimbare foarte lungă, între 20 și 30 de kilometri, prin aceste orășele din nordului Bruxelles-ului (Wemmel, Relegem, Asse, Meise, Grimbergen și multe altele mai mici), dar nu ele – orășelele – mă atrag, ci terenurile agricole dintre ele. „Glasul pămîntului”, vorba lui Rebreanu, măcar că nevastă-mea suspectează că mi-am găsit vreo drăguță pe-acolo, de la pandemie încoace („Glasul iubirii”?!). Mă uit la pămînt, îl miros, îl pipăi, îl simt viu, vorbesc cu el și el vorbește cu mine, îmi spune cînd are nevoie de ploaie, îmi spune și cînd a plouat prea mult. Învăț multe de la pămînturile fermierilor flamanzi. Aici am văzut pentru prima oară cum arată un ogor cu varză de Bruxelles bună de recoltat; aici am văzut marile tractoare cu arzătoare în față și pluguri plus discuri în spate, așa cum citeam în manualele de agronomie ale anilor ’80 că vor arăta utilajele agricole în viitor (no, poftim, exact așa arată!); aici am văzut vastele pășuni nepăzite nici de oameni, nici de cîini, unde fermierii cresc cai, vaci și cerbi lopătari (mai exact, ciute), din rase de carne – se pare că e o afacere foarte bună, cu costuri mici, că dihăniile nu trebuie nici hrănite, nici păzite, nici adăpostite, ci doar adăpate, iar adăpătorile sînt automate, fermierul le comandă de la el din casă, de pe canapea, în timp ce bea bere și se uită la meci (așa mai înțeleg și eu să faci agricultură!). La o fermă anume, e adevărat că păzită cu senzori și camere de luat vederi, am văzut canguri albi, despre care nici nu știam că există. Habar n-am dacă erau crescuți și ăștia pentru carne, dar parcă nu-mi vine a crede; nici chiar așa!
Din 2020 m-am deprins a face plimbările astea solitare, de care am devenit practic dependent, așa c-am avut tot timpul să cunosc zona și să-mi fac o părere. Mi-am făcut-o și e foarte bună: agricultura belgiană are viitor, de asta sînt sigur. Da, dar ce ne facem cu încălzirea globală? Că dacă n-aș ieși din casă și n-aș umbla teleleu pe coclauri, dac-aș sta numai cu nasul în televizor și-n Internet, aș afla că se duce dracului planeta și specia umană odată cu ea, din cauza acestei afurisite de încălziri globale care numai rele face, călca-o-ar vaca neagră, vorba țăranului! Mă uit și eu după maștera asta, acolo afară, pe teren. M-am uitat și anul ăsta, în septembrie și octombrie, de cînd am venit de la Oradea (unde a fost o căldură africană, fix cum spune televizorul), și ce-am văzut? Păi... cum să vă spun... am văzut niște recolte ca-n visele erotice ale lui Nea Nicu. Am văzut lanuri de porumb atît de înalte, că nu reușeam să-mi fac selfie-uri care să convingă lumea (eu intram în poză, dar vîrfurile porumbului nu intrau!). Am văzut ogoare enorme cu cartofi, hamei, varză (obișnuită) și sfeclă, care de arătat arătau grozav, dar am pîndit să nu mă vadă nimeni și am dezgropat cîte ceva, să mă conving. Și m-am convins: anul agricol 2023 a fost excepțional de bun. Grîul și secara le văzusem recoltate încă din vară, de alea nu-mi făceam griji, că așa belșug de grîne nu adunau nici Ilie Moromete, nici Tudor Bălosu și nici toată Siliștea-Gumești la un loc, cu toate că solul Cîmpiei Dunării e mult mai gras decît solurile astea belgiene, cam sărăcuțe, cam argiloase, bune mai mult pentru făcut cărămizi. Da, dar aici plouă altfel și culturile se însămînțează altfel, mult mai „adunat”, de-mi vine să-l citez iar pe bietul Nea Nicu: „Să schimbăm proverbul”, urla nebunul la Congresul XIV al PCR, „nu «Rarul umple carul», ci «Desul umple carul»!”. Ar fi avut dreptate, dacă România era lipită de Atlantic, ca Belgia. Dar nu este, așa că noi l-am împușcat frumușel.
Am doi prieteni, știți (că aici voiam să ajung). Unul la Ploiești și altul în Jette. Amîndoi s-au lăsat de muncă și s-au făcut spăimologi. Asta e o meserie nouă, foarte la modă, care mai poartă și alte nume (în limbaj academic, spăimologii se numesc „profeți apocaliptici”), doar că e concurența foarte mare și nu toți spăimologii ajung influencer-i, ci numai unii (foarte puțini, dar foarte bine plătiți). Specialitatea lor este să anunțe pe toată lumea că vine sfîrșitul lumii. Din diverse cauze, că nici spăimologii nu-s proști, să tabere toți pe aceeași felie de plăcintă: unii s-au autopropus experți în încălzirea globală și ne avertizează că vom muri fie fierți, fie copți, fie de sete, fie de foame, fie de toate patru (dacă nu-i vom asculta pe ei, care ne-nvață numai de bine, adică să revenim în Epoca de Piatră); alții sînt geopoliticieni de înaltă ținută, savanți de renume mondial care știu exact cum se vor termina actualele războaie (prost, foarte prost!), dar mai ales unde și cînd vor izbucni următoarele și cum se vor termina (și mai prost); să nu-i uit pe autodidacții în științele economice, oamenii de bază care ne explică ce e aia spirala datoriilor și cum în curînd „se va dărîma toată șandramaua” (foarte, foarte curînd, dar nu în timpul vieții lor). Cei mai vechi în branșă sînt desigur experții în păcate, cei care știu exact cît de supărat pe noi este Dumnezeu, mai nou (că pîn-acum numai binedispus a fost) și cum ne va pedepsi pentru diverse (fiecare spăimolog specializat pe păcate are propria lui listă pentru care o vom încasa noi, ca specie).
Veți rîde, poate, și veți spune că ăștia-s pensionarii. Că asta-i bucuria pensionarilor, să cobească pe toate drumurile și să vestească sfîrșitul lumii; nu pot să vă contrazic. Unul de-ăsta a fost propriul meu tată, care numai de așa ceva s-a ținut în ultimul deceniu de viață, în loc să se întrebe de unde are statul bani ca să-i indexeze pensia. Ei bine, nu sînt numai ei – sau, mai exact, pensionarii sînt cel mai puțin vizibili dintre spăimologi (și pentru că nu știu să folosească eficient rețelele de socializare, dar mai ales pentru că nu posedă limbajul necesar pentru a fi credibili). Ca să produci bani faini din spăimologie, nu pensionar trebuie să fii, ci „expert”. Aș vrea și eu să fiu expert; vorbesc serios! Dacă sînt eu în stare s-o înspăimînt pe fiică-mea (în vîrstă de șapte anișori) cu povești horror ca să mă lase-n pace să scriu („Pisicone, hai să-ți spună tata cum i-a tăiat Medeea în bucăți pe copiii lui Iason și dup-aia i-a fiert!”), de ce n-aș fi în stare să fiu și spăimolog pe bani? Dar nu sînt în stare să găsesc un angajator care să mă plătească gras, că am și eu pretențiile mele, de cînd mi s-a acrit de sărăcie. Cred totuși că mai încerc, nu mă las: doar să născocesc o nouă ramură a spăimologiei – și om mă fac!
Mihai Buzea este scriitor și trăiește în Belgia. Cea mai recentă carte publicată este Tarot (Editura Polirom, 2023).
