De-a v-aţi recomandatelea

Publicat în Dilema Veche nr. 704 din 17-23 august 2017
De a v aţi recomandatelea jpeg

Întunericul, natural sau artificial, are o mare calitate: permite confuzia. În societățile beznei prosperă cei-fără-chip, impostorii, și asta este foarte bine și frumos – dacă ești un impostor. Dacă nu, o să te simți toată viața ca un pește pe bicicletă. În culturile care cultivă claritatea, transparența, lumina, impostorii se descurcă și ei cum pot, dar nu fac prea mare brînză, săracii, că există prea multe filtre sociale ca să le poată fenta pe toate; în România, însă, le merge foarte bine, ceea ce mi-aș dori și mie, dacă viața nu mi-ar fi dat niște capace.

În 1998 eram profesor de engleză la Școala Generală nr. 99, din cartierul Berceni. Un loc de muncă onorabil, din care mă străduiam cu disperare să evadez, să fug, să scap, să găsesc altceva, orice, oriunde (nu știam acest lucru pe vremea aia, dar țineam nasul foarte sus; vîrsta!). Doamna Sia era mama unuia dintre elevii pe care-i „meditam“ în particular, deși băiatul nu de „meditații“ avea nevoie, ci de pedepse inumane care să-l disciplineze (fiu unic al unei cucoane divorțate? Vă rog să mă scuzați!); eu m-am destăinuit loazei, într-una din nenumăratele pauze ale lecțiilor particulare, el i-a povestit maică-sii despre suferințele tînărului dascăl, așa că m-am pomenit recomandat de doamna Sia unei colege de muncă de a dumneaei, care urma să mă ajute să-mi găsesc alt job. Ceea ce nu mi-a precizat nimeni este că Maia, colega, era o puștoaică încă și mai tînără decît mine, de-o frumusețe rară și c-o privire foarte ciudată, pe care n-am știut atunci s-o clasific (acum știu, dar degeaba). Din vorbă-n vorbă, Maia a descoperit că aș fi numai bun de funcționar la ambasada Regatului Unit, o știți, cea de pe strada Jules Michelet (habar n-am dacă e tot acolo sau s o fi mutat), iar salariul urma să fie de 600 de dolari. Atenție, în 1998! M-a luat vertijul cînd m-a-ntrebat dacă mi se pare „îndestulător“ (am reținut formularea). Nu știu cît primeam atunci la școală, dar trebuie să fi fost o sumă cam de șapte-opt ori mai mică, așa că vă dați seama în ce hal de exaltare m-am dus la interviul cu individul de la ambasadă, care, spre marea mea surprindere, era tot român, dar se prefăcea că vorbește cu accent. Interviul a fost de rîsu-plînsu’, adică amîndoi, individul și cu mine, simțeam că e ceva în neregulă și fiecare se scremea să-și dea seama ce anume, dar asta nu s-a întîmplat decît în urma celui de-al doilea interviu, dup-o lună. Am pus cap la cap toate piesele, mai tîrziu, și iată ce se petrecuse, de fapt: doamna Sia era contabilă, da, dar la o anumită instituție, una nu foarte renumită pentru transparență, ca să zic așa; lanțul confuziilor începuse de la dumneaei, care se temea că-i las fiul corigent, continuase cu Maia, care credea că mă culc cu doamna Sia, și se-nchisese cu individul, care credea că mă culc cu Maia. Și uite așa am ajuns la al doilea interviu, care a durat aproximativ 80 de secunde, timp în care am aflat de la intervievatoare (superioară ierarhică a individului, pare-se), că – unu – am fost verificat, că – doi – sînt un impostor, și că – trei – să-mi țin gura în privința discuției, fiindcă alt-fel „Noi doi nu mai sîntem prieteni“ (formulare memorabilă, care pe urmă a făcut carieră). Asta a fost prima dată cînd am avut de-a face cu „recomandarea“.

A doua oară a fost în 2012, cred că prin ianuarie. M-am angajat la o mare televiziune, foarte respectată, tot în urma unei „recomandări“, și m-am pomenit subalternul a trei șefi, extrem de prieteni între ei, la suprafață, încleștați într-o luptă pe viață și pe moarte, în subteran. Stupefiant era că nu-mi dădeau nimic de făcut, deși salariul era foarte bun; și mai impresionant era faptul că nici ei nu făceau nimic, cît era ziua de lungă. Zugzwang. În cele din urmă, prin iunie, triumvira Laura își face curaj, mă ia deoparte și mă-ntreabă direct: „Auzi, Mihai, da’ tu al cui ești, de fapt?“; altă formulare memorabilă! Cei trei șefi și-au dat abia atunci seama că făcuseră o greșeală angajîndu-mă (fiecare credea că sînt „recomandarea“ unuia dintre ceilalți), așa că s-au lansat într-o cursă nebună, ca să aibă ce raporta propriului lor șef: care dintre ei reușește să mă dea afară. Dacă e s o spun pe-a dreaptă, a fost singura dată cînd i-am văzut muncind. Spre ghinionul lor, contractul fusese bine făcut, așa c-am plecat singur, la începutul lui august, cînd se deschisese sezonul de mers pe munte. 2012, da. Un an bun!

Aceste două experiențe, trăite pe pielea mea (și verificabile, oamenii trăiesc, dacă-s cititori de Dilema veche or să se recunoască), sînt doar amuzante, așa, bune de povestit la o bere, dar ceea ce vreau să spun nu e amuzant deloc. Am să dau și al treilea caz, nepersonal, de data asta, înainte să trec la subiect: Dodel îmi este amic, companion de mers pe munte etc., dar atît. E director la un institut. Bugetar. Adică s-a angajat la un institut cînd a terminat facultatea, acum un sfert de secol, și de-atunci s-a ținut nu de prostii, ca mine, ci de carieră. La institut avea exact patru angajați (leafă mică, renumerație după buget) și mai era nevoie de încă unul, așa că Dodel a declanșat operația de recrutare, un adevărat head-hunting: vreun an de zile a tatonat alte instituții bugetare, de toate felurile, cu sau fără legătură cu domeniul (de fapt, mai mult fără), pînă cînd a găsit în sfîrșit persoana care să-i convină, apoi a dus muncă de lămurire în discuții tête-à-tête, apoi a publicat anunțul de concurs în Monitorul Oficial, pe urmă a organizat concursul (din păcate, s-a prezentat un singur candidat), iar în cele din urmă a reușit să biruiască toate obstacolele birocratice și să-și aducă persoana pe post. Și acum, atenție: noi am ascultat această relatare undeva pe masivul Godeanu, la focul de seară, în jurul căruia circula ultima sticluță cu palincă, și toți am înțeles același lucru, și a-nume că Dodel a găsit o fată faină, cu sînii mari și minte mică, harnică și „gata la orice“, cum se spune. Cînd am avut însă treabă pe la institutul lui Dodel am rămas mut, că noul lui amploiat era un bătrînel cu mutră de tîmpit, slăbănog și sfios, care stătea cuminte pe-un scaun și citea ziarul. Explicația domnului director: „Nu pot să angajez unul bun, unul tînăr, că ăștia vin cu idei și n-am cum să-i dau afară. Aici e greu, nea Mihăiță, nu-i ca la voi, la privați!“ Din discuția ulterioară am înțeles că principala problemă a decizionarilor din sistemul de stat nu este cum să angajeze oameni (asta-i ușor), ci cum să-i concedieze „dacă fac valuri“ – altă formulare memorabilă!

Concluzia ar fi că orice birocrație, de stat, de semi-stat sau a pieții libere, își dezvoltă propriile mecanisme de contraselecție, iar unul dintre aceste mecanisme este „pila“, cum se spunea pe vremuri, sau „recomandarea“, cum se spune acum. Toți sîntem frustrați cînd vedem că sîntem conduși de oameni cu mult mai proști ca noi, de parlamentari, de exemplu, și ne tot întrebăm „Cum naiba ajung ăștia șefi, prin ce blestem, prin ce năpastă?!“ Dar nu e chiar absurd. O birocrație este un organism viu, care luptă pentru propria supraviețuire și propria dezvoltare; dacă nu s-ar apăra, ar pieri. „Ăștia cu idei“ observă foarte repede că organismul birocratic e compus nu atît din incompetenți, cît din inutili, iar inutilii sînt foarte predispuși să moară de foame în afara „organismului“ protector și hrănitor. Credeți că s prea răutăcios? Faceți un experiment. Amintiți-vă de profesorii din gimnaziu și din liceu. Veți începe, evident, cu cei care v-au rămas în memorie pentru că v au învățat ceva. Acum scădeți numărul lor din numărul total al profesorilor; veți vedea că cei care nu v-au învățat nimic (sau, mai rău, v-au învățat să detestați profund materia pe care-o predau) sînt mult mai mulți. Faceți același exercițiu cu funcționarii publici (da, să fim onești, există și „oameni la ghișeu“ care chiar rezolvă problemele). Sau cu politicienii pe care i-ați votat personal de-a lungul timpului.

Habar n-am ce dă experimentul în alte cazuri, dar mie mi-a dat un procent impresionant de inutili, de oameni care pot supraviețui doar primind „recomandări“. Nu știu ce poate face un inutil cu viața lui, dar știu că nu poate să bată la ușă și să întrebe: „Bună ziua! Aveți ceva de lucru pentru mine?“

Mihai Buzea este jurnalist.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.
image
Dispută într-o grădiniţă făcută cu banii statului ungar: „Pot veni şi copii români, dar educaţia va fi în maghiară”
Biserica Reformată a construit în Huedin (judeţul Cluj) o grădiniţă cu predare în limba maghiară. Un reprezentant al bisericii a precizat că grădiniţa a fost construită cu sprijin din partea  statului ungar, dar că va primi şi copii români.
image
Noi obligaţii pentru munca part-time: Angajaţii depun declaraţii în fiecare lună. Cât li se reţine din venit. Exemple de calcul
Ministerul Finanţelor a pus în dezbatere publică un proiect de ordin prin care aprobă normele de aplicare a taxării muncii part-time la fel ca pentru munca cu normă întreagă.

HIstoria.ro

image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.