Gunoiște

Am o relație specială cu gunoiul, așa cum Vîsoțki avea cu vodca; dar nu despre mine am de gînd să scriu aici, pentru că, oricum aș da-o, tot lăudăroșenie mi-ar ieși. Vreau să povestesc despre un text pe care l-am scris în primăvara anului 1987 (mai ’87, mai exact), și care pînă acum a rămas scris doar la mine-n cap, ceea ce este păcat: e un text bun. Greu de crezut, dar bun.

Locul acțiunii: cele două ghene din fața blocului D 23, din cartierul Berceni. Acolo aruncau gunoi oamenii din patru blocuri, adică și vecinii din D7, D6 și D5, iar în urma iernii cumplite 1984-1985, cînd (printre altele) nici serviciile de salubritate n au mai funcționat, în cele două ghene se adunaseră niște mormane uriașe de gunoaie, un fel de munți mai mici, sub care rămăseseră prinse tomberoanele. Nici în 1985, nici în 1986 nu s-a putut face nimic, era, cum să spun, un fel de „blocaj instituțional“: gunoierii spuneau că ei sînt plătiți să ridice gunoiul din tomberoane, nu cel din ghenele propriu-zise (pe care, oricum, nu ar fi avut cu ce să-l încarce în mașinile lor, chiar dacă ar fi fost dispuși să-l ia); locatarii, de pe altă parte, susțineau că gunoiul este treaba gunoierilor, nu a lor, și să facă bine să ia munțișorii de-acolo, ca să poată ajunge la tomberoane.

În cei trei ani de dispute sterile, „munțișorii“ nu numai c-au crescut uimitor în înălțime și lărgime (ocupaseră în întregime spațiul ghenelor și se revărsau regulat în stradă, de unde erau împinși înapoi de proprietarii de autoturisme: destrame-se lumea, dar totul pîn’ la Dacii!), dar au devenit mai veseli. În fiecare ghenă prospera cîte o colonie de șobolani, frumoși și voioși, mari cît pisicile, care aveau de mîncare cît cuprinde, dar se mai dedulceau și la cățelușii (și pisoiașii) nou-născuți, nedoriți de stăpîni, abandonați noaptea în fața ghenelor (le era rușine, totuși, suflete calde de bercenezi!). Este futil să precizez că în acești trei ani numai la șobolani ne-a stat mintea, nouă, copiilor din cele patru blocuri sus-pomenite; ne lăsaserăm și de fotbal, și de leapșa pe ouate, și de bătaia cu gașca lui Tudose (ăștia erau un fel de „Áts Feri Gang“, ne snopeau cînd ne prindeau pe teritoriul lor – tocmai dincolo de linia de troleibuz! –, dar și noi pe ei, cînd se aventurau dincoace), și de toate, zi și noapte vînam șobolani. Tehnic vorbind, n-am „vînat“ nici unul, niciodată, dar trăgeam după ei cu cornete cu bold în vîrf, fără să nimerim nici măcar un fir de păr din coadă. Nu conta. Fiecare se lăuda c ar fi reușit, odată, cînd nu era nimeni ca să-l vadă. Așa, după lăudăroșeniile noastre, trebuie să fi ucis vreo cîteva sute de șobolani…

Dar părinților nu le plăcea deloc treaba asta, și mai ales mamelor. Nu era chiar distractiv pentru ele să vină noaptea, obosite, de la serviciu și să dea piept cu șobolanii care se făceau tot mai obraznici, tot mai inteligenți: nu numai că știau să deosebească femeile de bărbați (care dădeau picioare-n gol, sperînd să nimerească pe cîte unul), dar ajunseseră la performanța să știe care dintre mămicile noastre era fricoasă și care nu: le cunoșteau personal, ceea ce mi se pare extraordinar – și, desigur, cam înfricoșător. Numai că asta nu le-a folosit la nimic atunci cînd unii dintre ei, mai neinspirați, s-au apucat să roadă peste iarnă cabluri și curele de transmisie din motoarele Daciilor imobilizate sub nămeți: cînd s-a desprimăvărat și proprietarii au descoperit stricăciunile, soarta celor două colonii a fost pecetluită.

Am văzut cu ochii mei, în comunism, o singură inițiativă cetățenească. Una! Aceasta despre care povestesc: după vreo două luni de discuții (aparent sterile), locatarii celor patru blocuri au pus mînă de la mînă și au tocmit un tractorist. A venit omul, cu tractorul lui și cu remorca, iar locatarii au pus mîna pe lopeți și au început să încarce munțișorii în remorcă. Nu mai țin minte cît a durat treaba, cîteva zile, în orice caz, dar la final au început să apară tomberoanele și era clar că se va ajunge la podeaua de ciment a ghenelor, și deci la „inimile“ celor două colonii de șobolani. Un mesager a fost trimis peste linia de troleibuz cu propunerea de armistițiu, iar alături de noi s-a prezentat, gata de masacru, însăși gașca lui Tudose – cu Tudose-n frunte, bunînțeles. Noi aveam răngi (improvizate), ei veniseră cu cazmale, în afară de Borșova, care era mai prost. El venise cu toporul.

Părinții încărcau, copiii așteptau, șobolanii și-au pus la punct strategia și au început să iasă: mai întîi ieșea cîte unul care o lua la fugă cît putea de repede (adulții îl lăsau să fugă), cu noi pe urmele lui; șanse minime de supraviețuire. Dar șobolanul muribund scotea un țipăt specific, pe care cei rămași în colonie l-au înțeles foarte repede și au schimbat strategia: nu mai țîșnea unul singur deodată, ci trei – mereu cîte trei – care fugeau în direcții divergente, probabil stabilite dinainte, în consiliul lor de urgență. A mers: noi omoram unul, ai lui Tudose – altul, iar cel de-al treilea scăpa. Oricît am încercat, nu am reușit să stabilim la timp o contrastrategie, astfel încît din prima colonie au supraviețuit destui șobolani, dar, evident, numai cei norocoși, puternici și rapizi.

Din a doua colonie au supraviețuit toți. Toți, fără excepție, inclusiv puii foarte mici: cît timp a durat masacrul primei colonii, șobolanii din a doua au plecat, discret, cu cățel și cu purcel, lăsîndu-ne stupefiați. Am așteptat degeaba să se repete scenariul de la prima ghenă, pentru că lopețile părinților noștri au terminat de încărcat remorca și din munțișorul tot mai mic n-a țîșnit nici măcar un șobolan. Unul, de sămînță, să fi fost măcar! Dar, nu. Plecaseră la timp.

Asta-i toată povestea. A, da, are și o mică adăugire: cînd i-am spus-o fostei mele prietene, ea a replicat, disprețuitor: „Asta nu-i nimic. Gunoi la ghenă după iarna aia – ce mare chestie? La mine la bloc gunoiul ajunsese pînă la etajul întîi. Cînd ningea, iarna, ne făcuserăm derdeluș care începea de la noi din balcon“. Am rămas mască, pentru că știam că n-are nici urmă de imaginație, n-ar fi fost cîtuși de puțin capabilă să inventeze așa ceva: „Și taică-tu ce zicea?“, am întrebat-o. „Ce să zică? La început n-a zis nimic, pe urmă le-a pus taxă la copii, că treceau pe la noi prin sufragerie. 50 de bani fiecare lansare pe derdeluș.“ L-am cunoscut pe taică-su, era un oltean cărpănos, plin de resurse, scotea bani din piatră seacă. Îl văd perfect capabil de așa ceva.

Jocurile vieții și ale muncii m-au făcut să fiu extraordinar de atent la modul cum oamenii unui oraș se raportează la gunoiul lor (1), la copacii lor (2), la animalele lor (3) și la copiii lor (4). Pot spune că Bucureștiul, orașul meu (și al lui Mircea Cărtărescu, conced) a reușit performanța să „cadă“ la toate criteriile, de cînd locuiesc eu aici (1975) și pînă acum vreo zece ani (aproximativ 2010, să spunem). Pînă atunci, Bucureștiul a fost exact cum vor clujenii (sau timișorenii, sau ieșenii, sau oricine) să-l vadă: o cloacă monstruoasă, un non-oraș, o mahala africană. Lucrurile s-au schimbat, la scară istorică, fulgerător: Bucureștiul de azi este un oraș dificil, dar un oraș european 100%; de aceea cred că are sens un astfel de text. Pentru că lucrurile se uită. Pentru că oamenii mor și cu ei mor și amintirile; pentru că cei care trăiesc preferă să uite morbidul și să-și amintească, atît cît a fost, frumosul din trecutul lor.

Eu n-am de gînd să uit nimic. Și nici să-i las pe alții să uite. „Uitacii“ de azi sînt greșiții de mîine, asta e părerea mea, iar dacă ar veni al lui Parizianu să mă întrebe „Pe ce te bazezi?“, i-aș răspunde că abia ce-am venit din Tadjikistan, iar Tadjikistanul este România de acum 40 de ani. N-am fost plecat în Est, am fost plecat în trecut, și iată cu ce învățătură m-am întors în dinți: trecutul se poate lesne repeta. Dacă nu stăm cu ochii pe prezent, vom alerga iarăși cu toporul după șobolani, ca prostul de Borșova. 

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Jimmy, Editura Polirom, 2018.

Foto: wikimedia commons