Gunoiște

Publicat în Dilema Veche nr. 799 din 13-19 iunie 2019
Gunoiște jpeg

Am o relație specială cu gunoiul, așa cum Vîsoțki avea cu vodca; dar nu despre mine am de gînd să scriu aici, pentru că, oricum aș da-o, tot lăudăroșenie mi-ar ieși. Vreau să povestesc despre un text pe care l-am scris în primăvara anului 1987 (mai ’87, mai exact), și care pînă acum a rămas scris doar la mine-n cap, ceea ce este păcat: e un text bun. Greu de crezut, dar bun.

Locul acțiunii: cele două ghene din fața blocului D 23, din cartierul Berceni. Acolo aruncau gunoi oamenii din patru blocuri, adică și vecinii din D7, D6 și D5, iar în urma iernii cumplite 1984-1985, cînd (printre altele) nici serviciile de salubritate n au mai funcționat, în cele două ghene se adunaseră niște mormane uriașe de gunoaie, un fel de munți mai mici, sub care rămăseseră prinse tomberoanele. Nici în 1985, nici în 1986 nu s-a putut face nimic, era, cum să spun, un fel de „blocaj instituțional“: gunoierii spuneau că ei sînt plătiți să ridice gunoiul din tomberoane, nu cel din ghenele propriu-zise (pe care, oricum, nu ar fi avut cu ce să-l încarce în mașinile lor, chiar dacă ar fi fost dispuși să-l ia); locatarii, de pe altă parte, susțineau că gunoiul este treaba gunoierilor, nu a lor, și să facă bine să ia munțișorii de-acolo, ca să poată ajunge la tomberoane.

În cei trei ani de dispute sterile, „munțișorii“ nu numai c-au crescut uimitor în înălțime și lărgime (ocupaseră în întregime spațiul ghenelor și se revărsau regulat în stradă, de unde erau împinși înapoi de proprietarii de autoturisme: destrame-se lumea, dar totul pîn’ la Dacii!), dar au devenit mai veseli. În fiecare ghenă prospera cîte o colonie de șobolani, frumoși și voioși, mari cît pisicile, care aveau de mîncare cît cuprinde, dar se mai dedulceau și la cățelușii (și pisoiașii) nou-născuți, nedoriți de stăpîni, abandonați noaptea în fața ghenelor (le era rușine, totuși, suflete calde de bercenezi!). Este futil să precizez că în acești trei ani numai la șobolani ne-a stat mintea, nouă, copiilor din cele patru blocuri sus-pomenite; ne lăsaserăm și de fotbal, și de leapșa pe ouate, și de bătaia cu gașca lui Tudose (ăștia erau un fel de „Áts Feri Gang“, ne snopeau cînd ne prindeau pe teritoriul lor – tocmai dincolo de linia de troleibuz! –, dar și noi pe ei, cînd se aventurau dincoace), și de toate, zi și noapte vînam șobolani. Tehnic vorbind, n-am „vînat“ nici unul, niciodată, dar trăgeam după ei cu cornete cu bold în vîrf, fără să nimerim nici măcar un fir de păr din coadă. Nu conta. Fiecare se lăuda c ar fi reușit, odată, cînd nu era nimeni ca să-l vadă. Așa, după lăudăroșeniile noastre, trebuie să fi ucis vreo cîteva sute de șobolani…

Dar părinților nu le plăcea deloc treaba asta, și mai ales mamelor. Nu era chiar distractiv pentru ele să vină noaptea, obosite, de la serviciu și să dea piept cu șobolanii care se făceau tot mai obraznici, tot mai inteligenți: nu numai că știau să deosebească femeile de bărbați (care dădeau picioare-n gol, sperînd să nimerească pe cîte unul), dar ajunseseră la performanța să știe care dintre mămicile noastre era fricoasă și care nu: le cunoșteau personal, ceea ce mi se pare extraordinar – și, desigur, cam înfricoșător. Numai că asta nu le-a folosit la nimic atunci cînd unii dintre ei, mai neinspirați, s-au apucat să roadă peste iarnă cabluri și curele de transmisie din motoarele Daciilor imobilizate sub nămeți: cînd s-a desprimăvărat și proprietarii au descoperit stricăciunile, soarta celor două colonii a fost pecetluită.

Am văzut cu ochii mei, în comunism, o singură inițiativă cetățenească. Una! Aceasta despre care povestesc: după vreo două luni de discuții (aparent sterile), locatarii celor patru blocuri au pus mînă de la mînă și au tocmit un tractorist. A venit omul, cu tractorul lui și cu remorca, iar locatarii au pus mîna pe lopeți și au început să încarce munțișorii în remorcă. Nu mai țin minte cît a durat treaba, cîteva zile, în orice caz, dar la final au început să apară tomberoanele și era clar că se va ajunge la podeaua de ciment a ghenelor, și deci la „inimile“ celor două colonii de șobolani. Un mesager a fost trimis peste linia de troleibuz cu propunerea de armistițiu, iar alături de noi s-a prezentat, gata de masacru, însăși gașca lui Tudose – cu Tudose-n frunte, bunînțeles. Noi aveam răngi (improvizate), ei veniseră cu cazmale, în afară de Borșova, care era mai prost. El venise cu toporul.

Părinții încărcau, copiii așteptau, șobolanii și-au pus la punct strategia și au început să iasă: mai întîi ieșea cîte unul care o lua la fugă cît putea de repede (adulții îl lăsau să fugă), cu noi pe urmele lui; șanse minime de supraviețuire. Dar șobolanul muribund scotea un țipăt specific, pe care cei rămași în colonie l-au înțeles foarte repede și au schimbat strategia: nu mai țîșnea unul singur deodată, ci trei – mereu cîte trei – care fugeau în direcții divergente, probabil stabilite dinainte, în consiliul lor de urgență. A mers: noi omoram unul, ai lui Tudose – altul, iar cel de-al treilea scăpa. Oricît am încercat, nu am reușit să stabilim la timp o contrastrategie, astfel încît din prima colonie au supraviețuit destui șobolani, dar, evident, numai cei norocoși, puternici și rapizi.

Din a doua colonie au supraviețuit toți. Toți, fără excepție, inclusiv puii foarte mici: cît timp a durat masacrul primei colonii, șobolanii din a doua au plecat, discret, cu cățel și cu purcel, lăsîndu-ne stupefiați. Am așteptat degeaba să se repete scenariul de la prima ghenă, pentru că lopețile părinților noștri au terminat de încărcat remorca și din munțișorul tot mai mic n-a țîșnit nici măcar un șobolan. Unul, de sămînță, să fi fost măcar! Dar, nu. Plecaseră la timp.

Asta-i toată povestea. A, da, are și o mică adăugire: cînd i-am spus-o fostei mele prietene, ea a replicat, disprețuitor: „Asta nu-i nimic. Gunoi la ghenă după iarna aia – ce mare chestie? La mine la bloc gunoiul ajunsese pînă la etajul întîi. Cînd ningea, iarna, ne făcuserăm derdeluș care începea de la noi din balcon“. Am rămas mască, pentru că știam că n-are nici urmă de imaginație, n-ar fi fost cîtuși de puțin capabilă să inventeze așa ceva: „Și taică-tu ce zicea?“, am întrebat-o. „Ce să zică? La început n-a zis nimic, pe urmă le-a pus taxă la copii, că treceau pe la noi prin sufragerie. 50 de bani fiecare lansare pe derdeluș.“ L-am cunoscut pe taică-su, era un oltean cărpănos, plin de resurse, scotea bani din piatră seacă. Îl văd perfect capabil de așa ceva.

Jocurile vieții și ale muncii m-au făcut să fiu extraordinar de atent la modul cum oamenii unui oraș se raportează la gunoiul lor (1), la copacii lor (2), la animalele lor (3) și la copiii lor (4). Pot spune că Bucureștiul, orașul meu (și al lui Mircea Cărtărescu, conced) a reușit performanța să „cadă“ la toate criteriile, de cînd locuiesc eu aici (1975) și pînă acum vreo zece ani (aproximativ 2010, să spunem). Pînă atunci, Bucureștiul a fost exact cum vor clujenii (sau timișorenii, sau ieșenii, sau oricine) să-l vadă: o cloacă monstruoasă, un non-oraș, o mahala africană. Lucrurile s-au schimbat, la scară istorică, fulgerător: Bucureștiul de azi este un oraș dificil, dar un oraș european 100%; de aceea cred că are sens un astfel de text. Pentru că lucrurile se uită. Pentru că oamenii mor și cu ei mor și amintirile; pentru că cei care trăiesc preferă să uite morbidul și să-și amintească, atît cît a fost, frumosul din trecutul lor.

Eu n-am de gînd să uit nimic. Și nici să-i las pe alții să uite. „Uitacii“ de azi sînt greșiții de mîine, asta e părerea mea, iar dacă ar veni al lui Parizianu să mă întrebe „Pe ce te bazezi?“, i-aș răspunde că abia ce-am venit din Tadjikistan, iar Tadjikistanul este România de acum 40 de ani. N-am fost plecat în Est, am fost plecat în trecut, și iată cu ce învățătură m-am întors în dinți: trecutul se poate lesne repeta. Dacă nu stăm cu ochii pe prezent, vom alerga iarăși cu toporul după șobolani, ca prostul de Borșova. 

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Jimmy, Editura Polirom, 2018.

Foto: wikimedia commons

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.
image
Dispută într-o grădiniţă făcută cu banii statului ungar: „Pot veni şi copii români, dar educaţia va fi în maghiară”
Biserica Reformată a construit în Huedin (judeţul Cluj) o grădiniţă cu predare în limba maghiară. Un reprezentant al bisericii a precizat că grădiniţa a fost construită cu sprijin din partea  statului ungar, dar că va primi şi copii români.
image
Noi obligaţii pentru munca part-time: Angajaţii depun declaraţii în fiecare lună. Cât li se reţine din venit. Exemple de calcul
Ministerul Finanţelor a pus în dezbatere publică un proiect de ordin prin care aprobă normele de aplicare a taxării muncii part-time la fel ca pentru munca cu normă întreagă.

HIstoria.ro

image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.