Ceilalţi români. Diaspora

Diaspora. Ce subiect! Din punctul meu de vedere, cel mai gras subiect din ultimul sfert de secol al istoriei românilor; sigur, au fost multe lucruri de două sute de ani încoace, de cînd sîntem și noi un fel de ceva, doar că celelalte au fost într-un trecut pe care-l știm din cărți: revoluții, războaie, uniri, invazii, fel și fel.

Dezțărarea, însă, e unică din două motive clare, și anume că e un first (la asemenea dimensiune) și c-o vedem cu ochii noștri, n-o aflăm din nici o carte. Pentru mine, ca și pentru cei de-un leat (să zicem, născuți între 1968 și 1977), ar mai fi și motivul personal: „Ce-ar fi fost dacă…?“, adică dacă îmi luam inima-n dinți și plecam de tot, atunci la-nceput, cînd rutina vieții nu mă înhățase definitiv. Evident, nu pot să știu ce-ar fi fost dacă, așa cum nu știe nimeni, dar pot să văd cum s-au așezat viețile colegilor de generație. N-o fi cel mai bun răspuns, dar e singurul care-mi trece prin cap.

La începutul lui iulie m-am întors din California, din sînul coloniei de români de-acolo, și pot aduce mărturie curată, de tip evanghelic („Am văzut cu ochii mei“); sper să nu lungesc coada vulpii, am să mă controlez cît pot. Mai întîi de toate, date tehnice: „colonie“ e mult spus, e vorba de un grup de vecini, prieteni și colegi de muncă („gașca noastră“), ținută la un loc mai mult de plăcere decît de nevoie, dar, oricum, o celulă socială suficient de ilustrativă pentru ce vreau să spun.

Gașca locuiește în Silicon Valley, dar ei nu-și numesc „patria“ așa, ci Bay Area (e vorba de conurbația din jurul marelui golf San Francisco), cu toate că mai toți, într-adevăr, lucrează în IT (cercetare, mai exact). Fără mașină, eu n-am putut să mă mișc de colo-colo decît cu TGV-ul local (Cal­train), care parcurge, de la nord la sud, stații după stații: San Francisco, San Bruno (unde-i sediul YouTube), San Mateo (SIE – Sony Interactive Entertainment), Redwood City (Oracle), Menlo Park (Facebook), Palo Alto (HP), Mountain View (Google), Sunnyvale (LinkedIn), Santa Clara (Intel), Cupertino (Apple), iar pe de-alături, în San Jose, sălășluiesc Cisco Systems, Adobe, eBay și încă cîteva mii (nu este o exagerare) de firme din domeniu, de la start-up-uri la giganți consacrați, dintre care cei mai mulți îmi sînt absolut necunoscuți, ca să fiu cinstit. Românii noștri nu se tem că nu găsesc de muncă, în condițiile astea, și-și cam permit două vacanțe pe an: una în Europa (o săptămînă-n România, la rude, plus alte 10-12 zile în Europa proper), și una la Pacific (Mexic, Hawaii sau Tahiti; bine, mai e cîte-un excentric care se duce-n Alaska să se dea cu caiacul, dar numai o dată la doi-trei ani, cînd îl lasă nevasta). Acasă la ei, în Bay Area, locuiesc în case de lemn, cu cinci-șase camere, fără etaj, doar cu grădină și peluză. Nu toate au piscine. În ceea ce-i privește pe ei personal, ca oameni, sînt perfect integrați în peisaj, accentul nu e o problemă, iar culoarea pielii îi ajută de minune (Spre deosebire de chinezi, indieni și israelieni, românii „se topesc“ mult mai repede în melting pot-ul californian. Sigur că argumentele coloristice îs inelegante și cam primitive, dar sînt încă funcționale, din păcate.) Cînd m-au luat și pe mine la fotbal, am constatat că vorbeam cel mai ininteligibil din toată echipa, în afară de Nicholas, un irlandez din Belfast, care-a trebuit să se exprime dînd din mîini, că altfel nu primea nici o pasă; închei paranteza cu observația că cel mai bun jucător a fost Nared, indianul, rușinea neamului său jucător de cricket. De-aia zic că doamna Merkel n-are dreptate: la oameni bine plătiți, multiculturalismul funcționează de minune!

Am tot stat și m-am întrebat: care-a fost punctul de inflexiune? Cînd, în ce moment, viețile lor au luat-o pe un drum, iar viața mea pe altul? Sau, vorba lui Toma Caragiu: „Unde-am greșit?“ (în filmul Operațiunea Monstrul). Îndrăznesc un răspuns care-o să mă ducă la niște concluzii ciudățele, dar aveți, rogu-vă, puțintică răbdare.

În primul rînd, nu cred c-am greșit. Locul lor e acolo, iar locul meu e aici. Iluzia că prezentul ar fi putut arăta altfel e doar o iluzie: eu m-aș fi întors, iar ei ar fi plecat oricum; anno domini 2017 ar fi arătat la fel, și pentru mine, și pentru ei.

În al doilea rînd, cred că „momentul“ a fost mineriada a treia, cea din 14-15 iunie 1990. Atunci s-a petrecut ceva fundamental, ceva care mă face să spun că mineriadele au fost cel mai mare noroc istoric al generației mele, luată ca întreg (și cel mai mare ghinion posibil pentru victime, desigur!). Mineriada a treia i a dumirit pe părinți: România nu vrea mai-binele pentru copiii ei, nu le vrea nici măcar binele, ci vrea să-i omoare. A fost sfîrșitul marelui vis început de Dej în 1964 și continuat ulterior: statul-șansă. Pentru generația părinților noștri, a funcționat, măcar parțial. Presupunerea lor implicită era că va funcționa și pentru noi, de aceea s-au străduit să ne educe în acel „iluminism comunist“ de care vorbea Florin Poenaru* și care multora le-a reușit: copiii vorbeau limbi străine (franceza, engleza, germana), practicau sporturi specifice (tenis, înot, schi), aveau solide cunoștințe muzicale, matematice și de cultură generală. Cu alte cuvinte, erau numa’ buni să ducă țara mai departe. Erau „bine potriviți“, cum s-ar zice la țară, dar se aflau atît în locul nepotrivit, cît mai ales la timpul nepotrivit: comuniștii, de bine, de rău, tot le-ar fi dat ceva de făcut, dar postcomuniștii nu-i voiau nici măcar șomeri, îi voiau direct morți. Mineriada le-a deschis ochii părinților, iar părinții au făcut ce era mai bine pentru copii: i-au trimis de-acasă. Unii erau prosperi (membri de partid, tovarăși cu funcții de răspundere etc.), dar cei mai mulți, nu, iar eforturile financiare pentru completarea burselor au fost teribile – sînt povești fără număr pe tema asta, fiecare are cîte una, nu e cazul să le înșir aici. În cele din urmă, au meritat, desigur, cel puțin pentru copii, că punctul de vedere al părinților este mult mai trist: bătrînețe fără nepoți, conștiința că toată viața lor a fost minciună. Nu o minciună, ci doar minciună. E o mare diferență.

N-am scăpat nici eu de criza de tîmpenie proprie celor care vin din țară, așa c am întrebat dacă nu s-au gîndit să se întoarcă, să se repatrieze. Răspunsul a fost tranșant: „Nu e nimic de muncă în România pentru noi“. Pare aroganță, dar nu e: într-adevăr, ce ar putea face aici un cercetător din Silicon Valley? În general, ce poate face un supracalificat? Cine să-i plătească un salariu comparabil (nu zic mai mare, ca să compenseze diferența de condiții, de infrastructură etc.)? România în 2017 e un loc potrivit pentru mine, nu pentru ei!

* „Provenind dintr-o familie pentru care acumularea de capital era limitată la veniturile din salariul de la stat, am fost format cu ideologia – şi presiunea – acumulării culturale […]. A fost cea mai proastă dintre lumile posibile deoarece ceea ce se înţelegea prin acumulare culturală […] era un fel de program iluminist comunist (literatură, pian, limbi străine, filozofie şi istorie) care în contextul tranziţiei […] era complet irelevant“ (http://www.criticatac.ro/29580/o-teorie-si-o-practica-a-lipsei-de-speranta-vasile-ernu-in-discutie-cu-florin-poenaru/)

 Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.

Foto: Silicon Valley, wikimedia commons