„Îmi public romanul la Paris“
Vară, cald, terasă, bere. Consacratul soarbe prelung din halbă și oftează trist. Noi, caracuda, în jurul lui: „La ce mai lucrați, maestre?“, îndrăznește unul. Consacratul răspunde după o pauză bine-cugetată: „Am un roman în construcție, măi copii. Ceva mult peste… mult peste…“, și oftează iar. Noi înțelegem și nu insistăm. Consacratul închide jocul: „Da’ nu-l scot aici, în țara asta de maimuțe. Îl public la Paris“. Înghețăm, muți de admirație. Înghițim în sec. Paris!
Anii au trecut, caracuda s-a-mprăștiat prin cancelarii liceale sau gimnaziale, Consacratul n-a publicat nimic, nicăieri. Fantasma, însă, rămîne: „La Paris. Țara asta nu mă merită“. Azi, peste timp, am două întrebări de adresat, o comparație de făcut și o amintire de relatat.
Prima întrebare: de ce la Paris? Dacă-i vorba de dorința de îmbogățire din drepturile de autor (!), de ce nu la Beijing, Ciudad de Mexico sau New York? De ce sorbiți cu lingurița, domnilor maeștri, cînd puteți sorbi cu polonicul?
A doua întrebare: cine vă traduce? Nu vă supărați, dar cineva trebuie s-o facă, dacă nu sînteți Cioran sau Djuvara… serios, cine, c-aș vrea să-l cunosc și eu pe acela care aleargă după consacrații din România, îi traduce, îi publică și-i vinde în zeci de mii de exemplare, înainte de-a se ocupa de drepturile de ecranizare! Îmi puteți da numărul lui de telefon, vă rog? Întreb pentru un prieten.
Comparație: sînt un scriitor din Kîrgîzstan, să zicem. Vară, cald, terasă, bere. Îi anunț pe toți: „Nu-mi scot romanul aici, dragilor, în țara asta; sărăcie mare! Îl public la București, în Uniunea Europeană!“. Dar dacă mă întreabă cineva: „Și cine-ți traduce romanul în limba română, ca să te bucuri de-un succes la fel de mare ca al celebrilor scriitori români, adică de cinci mii de exemplare vîndute?“, eu ce să-i răspund? Iar dacă altcineva mă întreabă: „De ce ar cumpăra publicul din România un roman despre viața noastră kirghiză – de dinainte sau de după căderea comunismului, nu contează; este, oare, cititorul român atît de pasionat de venerabila noastră cultură?“, eu ce să-i răspund? Că așa sînt românii, mai proști, cumpără orice pentru că le stau rău banii-n buzunare?!
Amintire: sînt la Paris și intru-n librărie. Librărie mare, Hachette, parcă (nu mai știu sigur, dar era mare). Mă duc glonț să caut autori români, și caut, și caut, și caut – nimic! Sînt îndrumat la raftul (unicul raft) cu literatură est-europeană, dominat copios de autori ruși, maghiari și cehi. Mă uit disperat după români, nu găsesc nici unul (nici bulgari nu erau, ca să fiu cinstit), mă duc și-o întreb pe-o doamnă care lucra acolo, vine cu mine la raft și îmi găsește romanul Ceciliei Ștefănescu (Legături primejdioase). Era singura carte a unui autor român în viață; în rest, vreo doi români morți, plus Cioran, care nu se pune. Atît. Ce era să fac, doar nu era să cumpăr traducerea franceză, dacă eu aveam originalul românesc?! Am luat un Clavell, Gai Jin, ca să nu plec cu mîna goală.
Mihai Buzea este scriitor și jurnalist.
