Munci și zile

Publicat în Dilema Veche nr. 1034 din 1 februarie – 7 februarie 2024
image

În mod tradițional, erau trei feluri de muncă (acum sînt mai multe): munca sclavului, munca salariatului și munca în acord. Le cunosc pe toate trei. Dați-mi voie, dați-mi voie, dați-mi voie! Să povestesc. Nu povești, ci fapte concrete.

Munca în regim de sclavie a fost la mare modă în timpul comunismului, dar nu numai. Ceea ce vreau să spun este că regimul comunist a folosit o tradiție foarte veche a societăților primitive, și anume munca neplătită a copiilor și femeilor; despre femei s-a tot scris (a ține o gospodărie este un job în sine), așa că spun eu acum cîteva cuvinte despre munca gratis a copiilor. În gimnaziu a mai fost cum a mai fost: copiii școlarizați erau obligați să „colecteze” diverse materiale și materii prime: castane și ghinde (folosite în fabricile de spirt), dopuri de plută (pentru înlocuirea importurilor de plută din Portugalia), hîrtie și carton (criza de hîrtie igienică ar fi trebuit rezolvată cu această soluție), sticle și borcane (fabricile de ambalaje din sticlă consumau foarte multă energie; ideea era aceea de economisire a acestei energii). Mai erau și alte prostii de „colectat”, dar pe acestea mi le amintesc mai clar. Onest vorbind, n-am suferit cine știe ce ca elev de gimnaziu, pentru că aceste campanii de „colectare” ne ofereau, mie și altor mici derbedei, ocazia perfectă de a chiuli de la școală: de unde puteam noi „colecta”, dacă nu din gunoaie? Ne distram copios, spre disperarea mamelor, că veneam seara acasă puțind a ghenă comunistă – cel mai persistent miros din lume. Numai că orice lucru are un capăt, vorba neamțului: tot „colectînd” de zor, ne-am prins că mulți țigani făceau același lucru, dar nu duceau prada la școală, ci o vindeau la centrele specializate (RRR – Recuperare, Recondiționare, Refolosire), ale căror porți vopsite în portocaliu strident apăruseră prin tot Bucureștiul. Am făcut și noi ca ei, că ne plăceau banii, iar școala a tăbărît pe alții mai fraieri pentru „colectare”. 

Înainte de a povesti de practica agricolă din liceu, fac un detur pe la mine pe la țară, pe Valea Hîrtibaciului, unde îmi petreceam verile, din iunie pînă-n septembrie. Acolo eram puși la munci, toți copiii, atît fiii satului, cît și cei veniți în vacanțe la bunici. Nu mi s-a părut niciodată nimic neobișnuit, toată lumea făcea la fel de cînd lumea și pămîntul, nu mi s-a arătat nici un red flag și n-am avut nici o revelație, așa ca-n filme: ne trezeam și noi, copiii, cînd se trezea tot satul, adică pe la cinci și jumătate, iar pe la șapte eram deja la cîmp, să prindem răcoarea de dimineață, cînd se lucra mai bine. Trăgeam cot la cot cu cei mari, șase zile pe săptămînă, fără să ne dea prin cap să ne plîngem. Dar odată a fost zor mare, așa că unchii mei au angajat alți copii din sat, la „ajutor” (asta era formula magică a muncii copiilor: „ajutor”). Și am muncit toți, ne-am și hlizit, cum fac copiii, dar am muncit din greu, că înțelegeam foarte bine ce e ăla zor (Valea Hîrtibaciului are parte de un microclimat tare păcătos, iar cînd plouă, plouă cîte-o săptămînă). Numai că la sfîrșitul zilei, ceilalți copii au primit bani pentru munca lor, iar eu nu. Atunci mi s-a aprins beculețul. Dacă ar fi să folosesc termeni marxiști, aș zice c-atunci m-am prins că munca – orice muncă – e o marfă și, ca orice marfă, are prețul ei. Care se stabilește între cumpărător (angajatorul) și vînzător (angajatul). Numai că tradiția ancestrală a societăților agrare spune că propriii copii nu sînt plătiți niciodată, subînțelegîndu-se cumva că tot ce există în gospodărie le va rămîne lor, într-un viitor oarecare. Da, foarte bine. Dar asta nu mi se aplica și mie. Eu urma să nu moștenesc nimic. Ergo, munca mea trebuia plătită. Unchii mei au rămas cu gura căscată cînd m-au auzit, apoi mi-au tras o mamă de bătaie care mi-a prins foarte bine în viață.

Pentru că, la liceu, m-am pomenit cu „practica agricolă” pe cap. Adică sortatul cartofilor: cei putrezi într-o parte, cei sănătoși în altă parte. Nu-mi plăcea munca asta, nu mi-ar plăcea nici acum, darămite s-o fac pe gratis! Pe colegii mei nu părea să-i deranjeze că erau folosiți ca sclavi, dar eu eram de la țară și știam ce știam; într-a noua și-ntr-a zecea am fost cu ei la cartofi, că-mi plăcea de-o fată (știu... nimeni nu-i perfect), dar din clasa a XI-a am schimbat calimera: n-am mai venit la practica lor agricolă. Mai mult decît să-mi scadă nota la purtare n-au avut ce să-mi facă, așa că afacerea a fost win-win: profesorii au scăpat de nebunul de Buzea, cu gura lui spurcată, iar eu am scăpat de putreziciunile lor de cartofi comuniști.

Munca salariată... pe asta o cunoaștem toți. Nu am nimic de spus despre ea, cu excepția unei mici observații personale: oricît de bine plătit ar fi, salariatul se demotivează în timp. Luni, ani, cincinale... nu știu exact. După o vreme, depinde de fiecare, omul observă că tot aia e, tot atîția bani ia, fie că se implică în ceea ce face, fie că se fofilează cît poate. Și, în cele din urmă, ajunge să se fofileze. Muncește, da, dar atît cît să nu bată la ochi. Învață să se acopere cu hîrtii, cu rapoarte de activitate, cu fel și fel de șmecherii... și-i merge. Așteaptă pensia. 

Munca în acord este, de departe, preferata mea. Și de aici scot cea mai grasă poveste. Cînd am fost arborist la Londra, am nimerit (prin voia zeilor celți) într-o echipă de elită, alcătuită din cel mai bun cățărător (climber) și cel mai bun om la sol (groundsman). Al treilea eram eu, care nu eram bun deloc, doar măturam rumegușul de pe asfalt, atît făceam, asta era treaba mea; băieții nu aveau cîtuși de puțin nevoie de mine în echipă, sau mai exact n-ar fi avut, dac-ar fi știut să vorbească limba. Așa, însă, eram indispensabil. O mătură vorbitoare, da, dar fără mătura asta echipa nu putea lucra în siguranță: nu făcea față unei inspecții! Iar britanicii nu se jucau, veneau săptămînal să vadă ce și cum, iar atunci Măturoiul dădea drumul la șuvoiul lui de vorbe, de-i zăpăcea de cap și ne lăsau în pace. 

Da, dar noi nu lucram pentru salariu, cum lucrau colegii noștri britanici de la firmă. Noi lucram în acord: eram plătiți la lucrare, nu la zi. Și cîștigam exagerat de mult, cam de trei ori mai mult decît o echipă britanică. Azi așa, mîine așa... au ieșit tensiuni. Patronul, la presiunea muncitorilor săi, a fost nevoit să ne spargă echipa, chiar dacă de muncit, tot în acord munceam; ideea era să lucrăm mai puțin și să cîștigăm mai puțin, ca să nu se mai supere nimeni – așa că m-am pomenit în echipă cu John Cummings, sud-africanul (îmi păstrasem climber-ul, mă certasem cu patronul pentru omul meu, că doar nu eram tîmpit: el era creierul echipei!). 

John nu era băiat rău. Era puternic, vesel și nesupărăcios, un bun groundsman, nimic de zis, doar că semăna ridicol de mult cu un român. Avea aceeași etică a muncii ca românii (pe care briții nu o aveau): dacă putea să dea țeapă, dădea. Dacă putea să se fofileze, se fofila. Dacă putea să fușărească o lucrare, o fușărea (și spera că inspectorii nu se vor prinde). Eu m-am chinuit un timp să înțeleg ce era cu el, de ce era atît de diferit față de ceilalți muncitori din Commonwealth (erau și neozeelandezi, și indieni, și australieni, și un canadian era... erau de peste tot). Încet-încet, la berea de după muncă, l-am ascultat pe John al meu cu atenție și am început să înțeleg. Problema nu era la el; el era un om perfect normal. Problema era la țara lui. Africa de Sud avea (are?) aceeași etică a muncii ca românii din comunism: noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc. Totuși, asta nu era deloc adevărat acolo la Londra, pentru că plata era mai mult decît foarte bună; și-atunci? Ei bine... iată cîteva spicuiri din ce mi-a povestit John. 

Se fură. În Africa de Sud se fură. La orice nivel social: o fostă iubită de-ale lui lucrase într-o multinațională și nu își lăsa niciodată geanta pe masă. Într-o multinațională! O lăsase o dată, adică, dar o singură dată, că rămăsese fără ea. John nu glumea, deși eu așa am crezut inițial. Printre alte locuri de muncă pe care le schimbase în viață, John lucrase și într-o mare fabrică, o uzină în toată puterea cuvîntului, ceva gigantic, cu cifră de afaceri amețitoare. S-a dus o dată la depozit, că-i trebuia o piesă de schimb; ce făceau băieții, manipulanții de la depozit? Frigeau o maimuță. Prinseseră, dracul știe cum, un pui de maimuță, îl tranșaseră și acum îl frigeau la flacăra unui arzător improvizat, montat pe-o butelie de aragaz (că așa sînt normele de protecția muncii în Africa de Sud, să faci focul în depozit!). L-am întrebat ce-au pățit băieții ăia, dacă au fost concediați: nici pomeneală! În Africa de Sud, șomajul este enorm, sare de 30%, dar antreprenorii caută disperați oameni pe care să-i angajeze. Motivul? Lumea nu vrea să muncească. Fiecare vrea să fie patron, să nu asculte niciodată de-un șef și să aibă propria lui negustorie, dacă se poate ilegală, ca să nu plătească impozit. „Și tu, John?”, l-am întrebat eu. John m-a privit dulce cu ochii lui albaștri, nevinovați: „Eu, Meehi? Eu nu-s așa. Mie-mi place munca”. Cățărătorul și cu mine ne-am uitat unul la altul: în chiar acea zi, John furase un butoi de motorină și-l vînduse la negru, la colțul străzii.

Mihai Buzea este scriitor și trăiește în Belgia. Cea mai recentă carte publicată este Tarot (Editura Polirom, 2023).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
BBC: Unanimitate în guvernul israelian privind răspunsul la atacul iranian
Hanoch Milwidsky, vicepreședinte al parlamentului israelian și membru al Knessetului din partea Partidului Likud al premierului Netanyahu, a declarat pentru BBC că există unanimitate în guvernul israelian cu privire la faptul că ar trebui să existe un răspuns la atacul iranian.
image
Topul țărilor europene cu cei mai educați locuitori. Pe ce loc e România
Ponderea persoanelor cu studii superioare este mai mare în țările nordice și baltice, iar femeile sunt, în general, cele mai educate. România are cel mai mic procent din UE în ceea ce privește numărul de persoane cu studii superioare.
image
Televiziunea iraniană, fake news grosolan despre atacul asupra Israelului. Ce video a arătat populației ca fiind „lovitura de succes” VIDEO
Televiziunea de stat iraniană a difuzat duminică, în mod repetat, o înregistrare video cu un incendiu în Chile, susținând că este vorba de imagini cu rachete care au lovit cu succes ținte din Israel.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.