Bucureşti, oraş ostil?

Publicat în Dilema Veche nr. 736 din 29 martie – 4 aprilie 2018
Bucureşti, oraş ostil? jpeg

4 octombrie 1996: cu degetele bine încleștate pe mînerul valizei de lemn, mă prezint la poarta unității, pentru satisfacerea stagiului militar. Domnul plutonier Potîrniche, responsabil cu „acomodarea” recruților, ne descoase pe fiecare. În plutonul nostru de teriști* sînt doar doi bucureșteni, filologi amîndoi (se-ntîmplă!): Gabi și cu mine, mărunței de statură. Potîrniche se bucură: „Limbiștii ăștia doi mici! Sînteți bucureșteni șmecheri, da?! Lasă că vă dau eu sectoare! Ăla chelul la closete, ăla pletosul la porci! Vă scot eu șmecheria din cap!” Zis și făcut: toată „perioada” (prima lună de armată) eu am spălat closetele unității, iar Gabi a păzit cotețele porcilor (paranteză: unitatea noastră, ca mai toate, creștea porci cu mîncarea ce rămînea de la cazan, iar porcii trebuiau păziți zi și noapte ca să nu-i fure sătenii care obișnuiau să sară peste gard. Cu niște ani înainte, furaseră porcii cu tot cu cotețe, fusese un scandal uriaș). Fiind totuși milos, suflet de creștin, Potîrniche ne schimba sectoarele în fiecare săptămînă: păzeam eu suine, rîcîia Gabi fecale uscate. Am răzbit, alta era însă problema.

Potîrniche ca Potîrniche, că era plutonier de meserie; dar colegii noștri de pluton ne tratau la fel, drept „bucureșteni șmecheri” deși Gabi și cu mine ne nimeriserăm, nu știu cum, cei mai blegi oameni pe care și-i poate imagina cineva. Doi tocilari, doi amărîți: și mărunței, și slăbănogi, și săraci, și habarniști la bătaie, și fără rezistență la alcool. Totuși, am avut neîncetat parte de această „copită a măgarului”, adică ni s-a atribuit o anume însușire a orașului, de care noi doi eram complet lipsiți. „Șmecheria” însemna de fapt „ostilitatea tipic bucureșteană”, cel puțin eu așa o înțeleg. Ca să înțeleg mai bine (și pentru că o admir pe Svetlana Aleksievici), am adunat cîteva răspunsuri de la prieteni, cărora le dau prenumele (urmat de localitatea de proveniență și de actuala rezidență). Am o rugăminte: dacă redacția publică acest text, îi rog pe cititori să relateze pe scurt, la comentariile online, propriile experiențe. Mulțumesc!

„Am coborît din tren în Gara de Nord, în ’94, student, și cum am ieșit din gară m-a mușcat un cîine vagabond. Din spate, gospodărește: mi-a sfîșiat mușchiul mare al gambei. M-am rugat de taximetriști să mă ducă la spital, n-a vrut niciunul, pe motiv că murdăresc mașina de sînge, iar cel care m-a luat, de milă, mi-a cerut tarif triplu pînă la spitalul Colentina. Acolo am intrat în curte, am întrebat unde-i antirabicu’, portarul mi-a făcut un semn din cap, așa, dar n-a stricat o vorbă pe mine. Dau să traversez curtea spitalului, o haită de cîini mă aleargă de-a curmezișul, mai-mai să mă-nhațe și ăștia, probabil că-i stîrnise mirosul sîngelui care-mi curgea din picior. Pansat și vaccinat, m-am dus la cămin, cu repartiția-n mînă; acolo mi-au dat o cameră care n-avea nimic: nici ușă, nici ferestre, nici dulap, doar scheletul de metal al unui pat militar. Am plecat, am dormit la hotel, am dat șpagă zilele următoare, aproape toți banii mei, am reușit să obțin o cameră în alt cămin.” (Mirel, Brăila, București)

„Prima dată, dînd la o parte ideea de oraș ostil, dacă închid ochii și mă gîndesc la primele senzații de «București» îmi vine în minte familia Buzea, pe care invariabil o vizitam cînd veneam. Și este o amintire foarte plăcută... acum, dacă mă gîndesc la faptul că Bucureștiul e perceput ca oraș ostil, îți zic cîteva din amintirile care mi-au construit această imagine: era absolut de neconceput pentru mine să trec pe lîngă un om și să nu-l salut sau să nu fiu salutat; aici, ca-n orice oraș, nu se practică asta și mă durea să văd oameni indiferenți; prima dată am mers cu metroul în ’83, cînd am venit în excursie, iar un tînăr din metrou mi-a zis: «Dă-te la o parte, bă țărane, că m-ai călcat pe picior”, în mod gratuit și cu agresivitate frapantă; cînd am venit ca matur, adică la facultate, în București erau peste tot hoți de buzunare (mergeam mult cu autobuzul și ieșeau clar în evidență); ar mai fi agresivitatea în trafic resimțită cînd am început să merg cu mașina; cartierele comuniste și senzația permenentă de cenușiu. Ca să fiu corect, pot spune că am și opinii pozitive din acea perioadă, dar despre asta cu altă ocazie.” (Costică, Gura Teghii, București)

„Mihai, m-ai pus pe gînduri cu această problemă... am tot stat să mă gîndesc dacă eu am simțit Bucureștiul ostil... iar răspunsul e complicat. Am venit la 18 ani, la facultate, însă am stat la cămin, deci cu mulți alții ca mine. Într-adevăr, la școală, exista un grup separat al bucureștenilor, dar erau în minoritate. Am simțit poate un oraș ostil, atunci cînd am căutat de muncă. Nu aveam cunoștințe, nu aveam prieteni bucureșteni care să mă recomande și astfel, mi-a fost destul de greu prima dată. Condusul mi s-a părut o problemă dacă aveai numere de provincie: din prima primeam claxoane, chiar dacă nu greșeam cu nimic, ci poate doar mergeam mai încet. Altfel, în cîmpul muncii, pe oriunde am lucrat, colegii erau în majoritate provinciali ca mine, deci nu exista nici o animozitate. Și trebuie să recunosc că-n afară de Amalia nu am altă prietenă din București. Însă dacă mă iau după al meu soț, bucureștean, localnicii sînt foarte porniți împotriva provincialilor. Au aglomerat orașul, sînt necivilizați, needucați... și lista poate continua. Eu sînt excepția, desigur! Și aici la Praga, la ceva distanță, să vezi discuții! Bucureștenii sînt înfumurați, cei din provincie sînt niște țărani! Incontestabil însă, provincialii au luptat mai mult pentru poziția lor în București și au învățat mai repede să se descurce pe cont propriu, nefiind lîngă părinți. Cam atît am avut de zis.” (Andreea, Brăila, Praga)

„Știu că Bucureștiul nu mi-a fost simpatic încă de la început, dar am preferat varianta asta. Am venit aici pentru facultate; am dat examen, m-am suit în metrou și m-am dus spre gară. Metrou prost, care pleca de la Eroilor și-a ajuns la Politehnica. În timpul ăsta am întrebat oamenii și-am încercat să aflu drumul spre gară. Știu că-s mai ghinionist de fel, c-am prins taman un tren care mergea în altă direcție, că vagonul în care m-am suit era fără difuzoare... pînă la urmă am ajuns la fix, cît să cumpăr alt bilet, pentru trenul de după. Veneam din Constanța, un oraș tare frumos, liniștit. Mi-a luat ani buni pînă să mă obișnuiesc cu aerul din capitală și cu zgomotul. Cît eram în facultate aveam abonament gratuit pe suprafață, mergeam fără griji peste tot; n-am găsit nicăieri un loc în care să pot spune că-mi aud gîndurile. Herăstrăul e mare, dar n-are colțișoare ascunse; în spatele blocurilor sunt mai multe țipete decît mi-am putut imagina, iar de zonele centrale mă apropiam cu greu. Nici în zona care e acum rezervație naturală n-am reușit să găsesc un loc în care să pot zice că nu aud mașinile. Ziceam c-am venit pentru facultate. Am intrat cu bursă. Nu se dădea cămin din primul an că nu erau locuri, dar eu am primit loc, c-aveam medie mare. Mi-au dat repartizare în Poligrafie. Am fost, am luat camera în primire și-am fugit de-acolo. Era o cameră lux, pentru că avea două rafturi din opt posibile. N-avea ușă, n-avea saltele, patul era mai mult un cadru metalic, n-avea ramele ferestrelor, nu mai zic de zugraveală, apă sau căldură. Am găsit apoi un cămin de liceeni, cămin separat de băieți față de cel de fete, ușa încuiată la ora 22, obligatoriu plăteai cartela de masă, care era cam cît toată bursa. M-am descurcat, că eram printre puținii care se trezeau dimineața, și aveam cîteva cartele la mine; seara erau porțiile mai mici, ca să plece doamnele cu sacoșe mai mari. Lista ar putea continua mult și bine. Însă am realizat cu timpul că orașul în sine n-are nici o vină, puteam să plec oricînd acasă, adică să renunț. Nu la oraș, nu la facultate, ci la provocări. Nu s-a întîmplat. Au trecut ani și-am ajuns să văd multe orașe, multe țări. Am aflat că nu există loc în care curge lapte și miere. M-am confruntat cu exact aceleași provocări doar că la o scară mult mai mare. Nici acum nu e tîrziu să-nvîrt globul și să aleg orice oraș de pe lume, dar azi nici măcar Constanța nu mai e ce era odată. Cred că ostilitatea nu-i a Bucureștiului. Este ostilitatea oamenilor care sunt într-o poziție și care-i privesc de sus pe toți ceilalți care vor să ajungă ca ei sau mai sus. Este despre rezistența omului de a face progrese. Bucureștiul e-un oraș mare, încă dorit de destul de mulți. Se califică pentru apelativul de ostil. Însă la fel de bine am vorbit cu români care au muncit corect în Italia și-apoi au simțit ostilitatea localnicilor pentru că erau o amenințare ca număr. Am găsit în Bristol oameni care nu voiau să vorbească cu mine, din principiu. Am găsit în Seattle oameni care nu mă lăsau să mă abat de la un drum desenat pe mochetă. Am găsit în Kuala Lumpur oameni cu care am bătut palma și care apoi m-au anunțat în ceasul al 12-lea că renunță la înțelegere. M-ai provocat să-mi aduc aminte de întîmplările neplăcute, însă ele-s doar o față a monedei. Fără cealaltă față – aia veselă – n-am fi ajuns să discutăm azi.” (Cristian, Constanța, București)

„Întrebare cu răspuns închis, chiar am uitat că așa îi zice. În chineză astea sînt propoziții cu «ma»  în coadă... apăi o lume nouă poate părea ostilă, vorba celor de la The Doors: «People are strange when you’re a stranger, faces look ugly when you’re alone»... OK, îți răspund, dar cred c-o să te dezamăgesc profund: eu am simțit că orașul m-a primit cu brațele deschise. A fost dragoste din prima, mai ales că fusesem avertizată ce nasol e să trăiești printre mitici. Nope. A fost extraordinar. Eu am venit după facultate, împinsă de mama, că-n Sibiu n-aveam șanse să găsesc serviciu decent fără pile («guanxi», în chineză), ai mei n-aveau așa ceva deci soră-mea și cu mine am fost făcute pachet și trimise în București. Aici am nimerit într-una dintre primele corporații de la mijlocul anilor ’90 unde toți eram cam de aceeași vîrstă și eram din toate colțurile țării. Dacă nu veneam în București habar n-aș fi avut ce oameni faini sînt și prin alte zone, oameni tare simpatici și foarte deschiși. Nici urmă de ostilitate, din contra. În Sibiu am cunoscut oameni care trăiau de 20 de ani acolo și erau în continuare priviți ca olteni... în București nu am văzut chestia asta. Și chiar dacă eram priviți ca olteni sau ardeleni era o chestie pur geografică, nu implica ostilitate. Bucureștiul mi-a deschis apetitul pentru orașe mari, pline de energie, de-aia am ajuns într-un oraș cu 25 de milioane de locuitori. Orașele mari sînt îngăduitoare cu veneticii, îi acceptă mai ușor decît orașele mici. Părerea mea.” (Rosana, Sibiu, Shanghai)

„Tu vrei să faci bani pe seama noastră și nu dai nici măcar o chemare la bere, cum ar veni nu mai bei cu oamenii ăștia de rînd, acu’ de cînd ești celebru. Păi eu n-am prea simțit ostilitate cînd am ajuns în capitală, de unul singur în clasa a 11-a, în 1990. Era prin luna mai, înainte de mineriadă. Ba chiar mi-au plăcut oamenii, erau prietenoși și drăguți. Nu știam deloc Bucureștiul, am aterizat singur cu trenul, dar oamenii m-au ajutat să ajung unde aveam nevoie. Poate se simțea euforia de după Revoluție. În schimb am observat ostilitatea celor care voiau să profite de tine, bișnițari, taximetriști, schimbătorii de valută etc, care erau foarte mulți față de ce știam eu. Și a vînzătorilor din magazine, care se uitau urît și cu scîrbă la tine, da’ bănuiesc că la fel se comportau și cu localnicii. În facultate m-am simțit perfect, am stat în cămin, iar acolo bucureștenii erau minoritari sau nu erau deloc. Iar colegii bucureșteni nu se prea amestecau cu noi, provincialii. Se uitau cu un aer superior la noi. Dar nu toți, cu unii m-am înțeles bine. Erau chefuri în Regie, dar bucureștenii nu prea participau. La fel și ei făceau chefuri doar între ei. Sigur că m-a frapat corupția din cămine, cred că administratorul unui cămin cîștiga lejer mii de dolari în anii ’90. Din partea asta nici o ostilitate, dacă dădeai bani făceai multe. Ostilitate din partea localnicilor se resimte din cînd în cînd acum, dar nu din partea celor care sunt bucureșteni, ci din partea celor care au ajuns aici din Pantelimon sau Adunații Copăceni, se uită la tine de sus, tu, provincialul. Mulți nu-și dau seama că încă miros a vacă și a oaie, ei, marii orășeni ce sînt. Un soi de ostilitate percepută de-a lungul vremii ar fi grija localnicilor de a nu se amesteca cu noii veniți și de-a păstra o anumită distanță. Dar probabil că asta este valabilă în orice oraș mai măricel. Adică cum ar veni, discutăm, bem bere, rîdem, glumim, apoi fiecare la casa lui. Unii nici măcar la bere nu vor să mai iasă cu tine...” (Cristian, Reghin, București)

„Am venit în ’93. Nu am simțit ostilitate atunci. L-am simțit ostil, însă, după anii studenției, cînd treaba devenea serioasă. Dar nu taximetriștii sau cîinii vagabonzi m-au supărat, ci șmecheria. Iar șmecheria este mama tuturor ostilităților. Altfel, la București se rîde ca nicăieri altundeva. Și nu mă refer la rîsul prostesc, de mahala, știi tu ce vreau să spun; altfel, Mihai, nu cred că eu sînt «martorul»  ce-ți trebuie; orașul nu mi se părea nici așa, nici altminteri, vorba ceea. Mă uitam la clădiri, umblam mult pe jos. Lumea îmi plăcea, mi se părea că oamenii au stil și că se pot face și trăi multe. Multe de-ale mele, cărți, teatru, muzică, preocupări mari, părea că poți duce o viață de intelectual, veleitar sau nu. Orașul în sine era Capitala. Nu se putea gîndi în termeni de ostilitate, ospitalitate, facilitate, dificultate. București însemna mai mult decît eventualele inconveniente pe care le puteai întîlni, astea făceau parte din viața oricărui oraș mare, nu vedeam nimic rău sau bun în așa ceva. Îmi plăceau clădirile, aerul caselor vechi, bibliotecile particulare, plimbările lungi, reveriile... ergo, mărturia mea nu are valoare, fiind prea sentimentală.” (Andrei, Focșani, București)

* TR, adică Termen Redus. Absolvenții de facultate făceau numai șase luni de serviciu militar. 

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.

Foto: Ema Cojocaru

Cea mai bună parte din noi jpeg
Să găsești oameni la fel ca tine
A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.
Zizi și neantul jpeg
„Luna cadourilor” și cenușiul
Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cine o mai ține minte pe „fata de la pagina 5?” – cum recuperăm anii ’90?
Ar trebui să existe undeva la un loc de cinste într-un muzeu al presei românești de după 1989.
E cool să postești jpeg
Termopanul, valoare națională
„O bojdeucă trendy“, „Parchetul este cumpărat de la Dedeman sau Praktiker?“
p 20 Balaam WC jpg
Originea regilor magi
E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic?
Theodor Pallady jpeg
O carte despre oameni și îngeri
Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei.
p 24 F  Prica jpg
Cu ochii-n 3,14
„Un cal a reușit cumva să iasă din boxa lui și umblă prin avion.”
image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.
image png
Piața Romană
Fetele de 20 de ani de acum nu-și mai pierd vremea în astfel de bodegi.
image png
Zgomotul și furia
Drept urmare, există mai multe metode tradiționale de a riposta unui vecin zgomotos.
image png
Cîteva note despre agapa creștină
Evident că nimeni, mîncînd laolaltă, nu stătea să filosofeze. Eram însă alături de Domnul.
p 20 Arik Ascherman WC jpg
Traumă şi discernămînt
Dar, în ciuda singurătăţii şi a primejdiilor acum mult mai aspre, rabinul îşi continuă patrularea, nu părăseşte paza.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Într-un supermarket, la raionul de alimente exotice, am descoperit mămăliga ambalată în vid, „gata preparată”.
image png
Lumi fragile
Am perceput „schimbul de scrisori”, formulare care în curînd va trece și ea într-o arhivă a limbii, ca pe un fel de apel la memorie.
image png
Frig și acasă
Cert e că, în ciuda condițiilor aparent vitrege, m-am simțit acasă acolo.
image png

Adevarul.ro

image
Caz șocant în Olt. Un bărbat a fost decapitat, iar capul i-a fost aruncat la WC
Un caz șocant de crimă s-a produs miercuri, 6 decembrie 2023, în jurul orei 14,30, în localitatea Slătioara din județul Olt. Un bărbat a fost decapitat de un altul.
image
Manele cu conotații sexuale, la balurile de boboci din Craiova. "Au ajuns să le arate pe scenă și cum se face" VIDEO
Un liceu renumit din Craiova este arătat cu degetul după ce în spațiul public au apărut imagini de la petrecerea elevilor de clasa a IX-a. Artistul Luis Gabriel, anunțat pe afișul evenimentului drept "special guest". este acuzat că a cântat în fața minorilor melodii obscene.
image
Scandal în Italia: Bijutier condamnat la 17 ani de închisoare pentru uciderea a doi hoți care i-au legat fiica și i-au jefuit magazinul VIDEO
Un bijutier din Italia a fost condamnat la 17 ani de închisoare pentru că a împușcat mortal doi hoți care i-au jefuit magazinul și i-au legat fiica. Sentința a declanșat o dezbatere aprinsă privind limitele autoapărării în Italia.

HIstoria.ro

image
Cine este și de unde vine Moş Nicolae?
În noaptea de 5 spre 6 decembrie tradiţia spune că Moş Nicolae vine la geamuri şi vede copiii care sunt cuminţi, lăsându-le în cizmuliţe dulcuri şi alte daruri. Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu se arată niciodată iar copiii care au fost cuminţi vor găsi în ghetuţe diverse cadouri.
image
Importanța stației NKVD de la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În 1941, stația NKVD de la Londra era cea mai productivă din lume, comunicând Moscovei 7.867 de documente diplomatice și politice, 715 documente pe probleme militare, 127 referitoare la aspecte economice și 51 legate de activități sau operațiuni ale serviciilor de informații.
image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.