Jurnal pandemic (III)

Știu de unde vine „ordonanța militară”. Dacă în vremuri normale, dădeau ordonanțe de urgență, ce pot da în vremuri de urgență? Desigur, sînt obligați la ordonanțe militare. Ce vor da în situații militare? Nu vreau să aflu, deși la acest capitol sigur vor dovedi imaginația necesară. Ceva de genul „ordonanțe imperiale”, „marțiale” sau, de ce nu, o combinație între ele. „Ordonanțe imperial-marțiale”, sună foarte solemn și impresionant.

Am făcut greșeala de a lăsa sonorul la televizor. Un cunoscut comentator îi aducea la muncă pe medicii cu forme ușoare de covid, „pentru că e nevoie de ei în spitale”. Atunci de ce ne-am mai sinucis economic dacă se poate și așa? Putem munci în principiu chiar și bolnavi. Încrîncenarea obișnuită cu care comentatorul își prezenta argumentele mi s-a părut însă reconfortantă. Era aceeași din vremurile bune, de dinainte de pandemie.

Pot privi însă și partea plină a paharului. Virusul nu e atotputernic, dovadă că nu poate afecta structura zen a dobînzii împrumutului bancar.

De unde or fi scos grafica aceasta, că prea e comună?! Pe fundalul transmisiunilor multor posturi de televiziune apar niște măciulii cu peri. E coronavirusul, în suspensie, prezentat într-un sos roșu. Coronavirusurile se mișcă amenințător de la stînga la dreapta, umflîndu-se puțin în translație (sau mi se pare?!), mai ales cu ocazia semnalelor de post si a anunțurilor guvernamentale obligatorii.

Au apărut „cărțile sigilate la temperaturi înalte”. Ți le livrează acasă igienizate. Nu există însă un standard în domeniu: unii spun că le fierb la 135 de grade Celsius, alții la 159. Dar, din ce am găsit, de la 60 de grade virusul își dă deja obștescul sfîrșit.

Primesc mesaj de la NN, fostul ING. Valoarea „unității de fond” la pensia administrată de ei (pilonul II) a scăzut de la 26,46, cît era în ianuarie, la 23,82. Dacă estimez bine, asta înseamnă că aproape 10 la sută din fondul de pensii s-a evaporat odată cu intrarea în scenă a coronavirusului.

A doua bîlbă în mai puțin de trei zile. Cea mai recentă ordonanță militară, a patra, a modificat-o pe a treia, în sensul că persoanele de peste 65 de ani vor putea ieși mai mult și mai des din casă decît îngăduise inițial guvernul. Acum au modificat (nesemnificativ, ea rămîne in esență o ordonanță de protecție a băncilor) și reglementarea abia dată privind reeșalonarea creditelor. Ce înseamnă asta? Pînă ce și miniștrilor nu le place să se arate nesiguri și șovăitori, și atunci de ce au acceptat să semneze lucruri neterminate? Nu văd decît o explicație: lucrează sub presiune, a timpului în primul rînd, și a mai știu și eu ce altui tip de înghesuire.

Cu traficul acesta egal, monoton, cu zilele nepunctate nici măcar de un mers ocazional la serviciu sau de slujba religioasă duminicală, toate zilele săptămînii par la fel. Poate chiar și toate zilele lunii. Agenda s-a golit de întîlniri. Pe ea și pe stradă e un fel de 1 ianuarie perpetuu. În pasta temporală omogenă, am observat abia la trei după-masă că am trecut la ora de vară. A, e totuși ceva săptămînal care a supraviețuit: „Românii au talent” de vineri seara.

M-a surprins abordarea premierului Suediei, care a zis ceva de genul „mă aștept să ne purtăm ca niște adulți”. Înseamnă că noi, ceilalți, non-suedezii, ne purtăm ca niște copii? Suedia nu și-a pus lacăt pe țară, dar asta nu mai e foarte surprinzător, mereu a fost Gică-contra, mereu a fost neutră. Acum, face la fel și de pandemie.

Nu îl văd pe guvernatorul băncii naționale. Președinte, prim ministru, patriarh, șef de stat major se agită, mai apar, mai zic una, alta, Isărescu e însă discret, deși cred ca e implicat pînă în gît în ordonanța bancară. Prudent și șerpuitor, îmi amintesc cum a acceptat el să fie prim ministru curtat de CDR (alianța țăranisto-liberală din 1996-2000): dacă după mandat i se garantează întoarcerea la BNR.

Avem și noi Wuhanul nostru. Suceava și cîteva comune limitrofe au intrat în carantină. Nimeni nu iese, nimeni nu intră, deși dacă lucrezi în altă parte și nu ai fost plasat în „telemuncă” sau șomaj temporar, poți continua să faci naveta. Arafat zice că din 2109 de îmbolnăviri confirmate cu coronavirus, mai bine de un sfert (593) sînt din județul Suceava.

Mi s-ar fi părut normal ca deciziile guvernului să fie secondate de o verificare calmă de presă, chiar și în aceste vremuri. Dacă e pandemie, nu înseamnă că presa nu mai e cîinele de pază a democrației. Cu o condiție totuși: să fi fost asta și înainte. Aparent, degeaba îi mai ceri acum.

Ziarul Adevărul are un supliment nou, „declarația pe propria răspundere pentru deplasările în afara domiciliului”. O idee bună, mai ales ca nu toți au imprimantă acasă. Rămîne însă chestiunea difuzării: cum ajunge ziarul însuși la oameni? Mall-urile s-au închis, și nici pensionarii care mai țineau cîte o tarabă de presă nu mai au voie să iasă din casă.

Vorba lui Arghezi (el se referea la cineva, eu sînt mai impersonal, mă refer la guvern în general): avea o foarte lungă îngustime a minții. Versific din nou: pandemia nu scuză prostia.

Cum se suprapun crizele. L-am auzit pe un lider de sindicat spunînd că între 2009 și 2013, serviciul de ambulanță a pierdut 3.000 de posturi. Bănuiesc că apoi s-a stabilizat, dar s-a stabilizat în deficit chiar și față de o perioadă „de pace”. Se pare că salvarea și spitalele lucrau pe avarie dinainte de pandemie, încă de la criza economică din 2008, de cînd Băsescu își arăta disprețul față de bugetari și intelectuali. Iohannis a spus că după pandemie, sistemul sanitar va fi refăcut din temelii. Poate că așa va fi, dar nu mă aștept ca el să fie motorul schimbării. A mai promis și o „Românie educată” și acum, și în mandatul precedent, dar ce să vezi?! frîiele nu-s la el și - ghinion! - a venit și pandemia.

Două lucruri am învățat din jurnalism: să citesc foarte atent o declarație, inclusiv virgulele și tonalitățile ei, și să nu interpretez datele statistice. Notez frust și atent, pentru referințe ulterioare, ceea ce am găsit într-o publicație științifică: în patru sezoane consecutive, începînd cu 2013/2014 și încheind cu 2016/2017, în Italia sînt atribuibile epidemiei de gripă sezonieră cel puțin 68.000 de morți. Italia a raportat primul deces de coronavirus în 22 februarie, și de atunci pînă azi au murit de coronavirus 11.591 de italieni.

Am mai întîlnit în presă prezentarea ciclică a unor bilanțuri. De exemplu, prezența la vot într-o zi de scrutin. Sau actualizarea numărului de victime ale unui cutremur major. Problema cu bilanțurile de pandemie e că sînt în slow motion, se întind zile în șir, parcă la nesfîrșit. Vorba lui Arghezi: cu lungimea îngustimii repetiției au depășit cu mult durata cu care sîntem obișnuiți de la alegeri și cutremure. De aici și atmosfera depresivă de la știri. Depresie de presă și presa de depresie.

Un virusolog (Géza Molnár, dacă nu greșesc) zicea într-un interviu că în prezent suprapunerile dintre habitatul uman și cel animal sînt mai persistente. Așa se face că virusurile au mai des ocazia de a-și valorifica mutațiile sărind de la animal la om - cazul virusurilor de la lilieci, care sînt izgoniți din peșteri de oameni. La altă scară, pot și eu spune că toate animalele pe care le-am avut în timp au dat peste noi pentru că - bănuiesc - ne-am suprapus cumva teritoriile. Cu excepția lui Johann, perușul, nu am luat sau nu am cumpărat animale: Tess era abandonată în stradă, Alunică motanul a insistat el să îl primim în casă, pe Naruto iepurele și Josephine broasca țestoasă i-am primit de la cunoscuți ș.a.m.d. Iar ieri am găsit căzut din cuib în curte un pui de porumbel. L-am pus într-o cutie de carton, îi dăm mălai și rîme, sper să supraviețuiască, chiar dacă simbolul simbiozei noastre ar fi coronavirusul. Ce-ar fi să îl botezăm „Coronel”?

Revin la ce spunea premierul Suediei. E clar că e o presiune și asupra lui să își bage concetățenii în case. Dar a spus că pe lîngă ferirea acestora de contaminarea cu coronavirus, el se gîndește și la sănătatea mintală și fizică a oamenilor. Îi bagi în case, dar cum ies de acolo? Iată ceea ce aș numi „gîndire post-pandemică”, care în multe părți din Europa lipsește.

S-au „rechiziționat” spitalele. Acum toate spitalele, de stat sau private, sînt obligate să acorde îngrijiri „tuturor pacienților”, inclusiv deci celor ce s-au îmbolnăvit de coronavirus. Am văzut o știre că medicii și asistentele din Dorohoi s-au răsculat cînd au văzut că spitalul lor e pe lista celor ce vor trata bolnavii de covid-19. La Orăștie și la Timișoara, alte „cadre medicale” și-au dat demisia. Toți spun că nu sînt pregătiți logistic să dea piept cu molima. Șefii îi acuză că le e frică. Regres către povestirile istorice de dinainte de ‘89, în care flăcăii erau luați la oaste cu arcanul. Medicii și asistentele, noii flăcăi.

Pe acest fond, șefa Comisiei Europene intervine și spune că guvernele ar trebui să se mai tempereze cu măsurile lor de urgență, să le ia „proporțional” cu situația. Cam tîrziu.

Tristus Trista Tristenburg. Așa se chema articolul de deschidere al jurnalului de război ținut de George Călinescu în revista sa, începînd din septembrie 1939. Spunea că notează sec momentele triste prin care trece lumea. „(...) urmărim pe distanțe lungi alcătuirea unei epice realizate pe măsură ce se desfășoară”, zicea el. Cam ce fac și eu aici? Parțial. Da, e o „epică”, dar e și o „critică”.

S-a întîmplat deja, dar nu la noi. CNN a relatat că vigilantes înarmați i-au tăiat unui tip din Maine un copac pe alee, ca să nu mai iasă din casă. Oamenii aveau un pont, că vecinul ar fi fost bolnav de covid.

Apropo de 1939. Azi am scris în Dilema veche un articol în care am spus că șahul trece acum, de pandemie, printr-un moment asemănător cu cel din septembrie 1939, de la începutul războiului. Diferența e că olimpiada de șah de acum 81 de ani s-a dus pînă la capăt, turneul candidaților la șah de azi a fost întrerupt. „Boierii minții” (citește „ai șahului”) de altădată, versus cei de azi.

Tocmai cînd scriam de Dilema, am primit un e-mail cu o veste proastă. Revista nu mai apare în format tipărit, cel puțin o perioadă; nu mai are cine și de unde s-o cumpere. Oare cîte reviste fac la fel exact în momentele în care scriu? Dar dacă se vor strînge mai multe și vor trece pe conținut plătit, poate se va consacra în sfîrșit și la noi ideea că jurnalismul online nu e gratuit.

Iată-l și pe Isărescu, cu un mesaj (voit?!) pozitiv. În prima jumătate a lunii, au existat retrageri masive de numerar, acum retragerile s-au potolit. În domeniul bancar, ce a fost mai greu din criza declanșată de coronavirus a trecut - a încercat el să spună. A fost o declarație, nu o conferință de presă. Și nu a menționat nimic despre ordonanța creditelor. Și nu știu cine îl mai bagă în seamă acum, cu mesajul lui pozitiv cu tot.

Facebook-ul îmi lasă impresia că vorbim toți odată și nimeni nu ascultă. Aș propune limitarea postărilor la una pe zi per cont. Mi s-a părut că azi pe facebook a fost al doilea vîrf de agitație publică, după cel de săptămîna trecută, cînd cu interzicerea ieșirii din casă.

Cumpăr o carte de pe site-ul unui anticariat. Optez să o ridic personal. Mă trezesc cu un telefon de la ei. Anticariatul e închis în perioada asta, dar dacă ajung în zonă, pot să le dau telefon și vin ei rapid cu cartea. Ca la întîlnirile clandestine. Cumpăratul unei cărți e ușor de asimilat unei ieșiri dispensabile potrivit legii.

Trebuia să se ajungă și la asta: Shiva, spălîndu-se pe mîini: Al naibii virus!

Indiferent cît e de amenințător, acum nu mai contează, virusul și-a creat propria realitate. Iar noi o trăim. Nu avem cum o interpreta mai bine decît ca pe o scenă de luptă. Cu tranșee în prima linie, a medicilor, asistentelor, a sistemului sanitar în general; cu cei deja afectați de virus, direct, prin îmbolnăvire, sau indirect, prin lipsurile și schimbările aduse; cu cei care au sărit în ajutor și se organizează împreună în sprijinul celor mai slabi; cu cei ce, în spatele liniei frontului, păstrează pulsul normalității într-o perioadă a debusolărilor.

Trump, încercînd să justifice nevoia limitării izolării din motive economice, tot repetă: „nu putem urma un tratament care ne face rău mai mult decît ne face boala”. Din înțelepciunea unui antreprenor de Queens.

Noua ordine mondială: virusul îi împarte pe oameni în cei ce își permit să stea în casă și cei ce nu își permit așa ceva. Aici intră în proporții diferite, de la țară la țară și în interiorul fiecărei țări: confortul casei, sursa venitului, severitatea restricțiilor guvernamentale, mentalitățile locale.

În căutarea echilibrului pierdut, dar și a ritmului. Să fii și acasă, și la serviciu. Laptopul ițindu-se în locurile neașteptate ale mediului casnic. Nu mai e doar fotoliul, canapeaua, biroul sau masa din sufragerie. Poate fi din bucătărie. Sau din pat. Nedumerit, prins într-o surdă înfruntare între office și domestic.

Mă trezesc uneori verificîndu-mi semnele de răceală. Ba un nas înfundat, ba un gît răgușit, ba un strănut devin chestii proeminente - pînă cînd uit de ele.

Larry David, excelentul scenarist și actor de comedie (Seinfeld, Curb Your Enthusiasm), e prezentat de americani drept pionierul distanțării sociale. De mulți ani, în comediile sale lasă încontinuu de înțeles că nu poate ieși nimic bun din ieșitul din casă. Acum a apărut la televizor, cerîndu-le oamenilor să stea acasă pentru a nu le pune în pericol viața celor mai în vîrstă, ca el (are 72 de ani). „N-o să mai pupați așa ocazie”, le-a spus el americanilor. Rămîn de părerea că nu toată lumea își permite. Larry David, stai tu în casă și evită astfel contaminarea. Problem solved.

Frumos din partea ei: primăria mi-a pus în poștă un pliant cu numerele de telefon la care să sun dacă am nevoie de sfatul unui medic sau psiholog, sau dacă sînt pensionar „într-o situație grea”. Dar întrebarea e: pot eu pune mîna pe minunatul pliant al primăriei? Dacă e infectat?

„Aceia care trăiesc într-o criză perpetuă și cărora virusul nu li se pare o amenințare specială.” Găsit pe NYRB, care ține și el un jurnal pandemic. Că doar n-oi fi singurul. Administrația Trump trimite oamenilor cîte 1000 de dolari ca ajutor pentru perioada de criză. Numai că cecurile lui Trump nu vor ajunge și la așa numita informal economy, la zilieri, la îngrijitoarele cu ora, la muzicienii de colț de stradă și de metrou sau la artizanii din tîrguri, în general la cei under the radar of acceptable documentation. Contributorul NYRB Michael Greenberg spune că numai în New York sînt mii de astfel de oameni.

La noi cred că sînt zeci de mii de oameni care lucrează la negru și sînt „nedocumentați”. Vezi numai zugravii și mecanicii auto. Dar lăsîndu-i pe ei la o parte, banii de sprijin ai guvernului nu ajung nici la cei cu acte în regulă din sectorul privat. Acolo salariul real e format dintr-o mică parte oficială și o mare parte „la negru”. Ei bine, guvernul, cu bună știință, nu mă îndoiesc, anunță cu cinism că acoperă trei sferturi din partea oficială. Din aia mică adică. Și asta în vreme ce funcționarii publici stau pur și simplu acasă, pe salarii întregi, și acelea în unele cazuri majorate artificial în ultimii doi ani, sau oricum disproporționat față de sectorul privat. O discrepanță majoră, o discriminare salarială frapantă pe vreme de pandemie, un comportament guvernamental foarte aspru cu „particularii”, cărora parcă le transmite, în perfectă descendență a mentalității comuniste: „descurcați-vă, nu sînteți ai mei!”

Mă întreb ce fac taximetriștii, care cîștigă „la cursă”. De unde curse cînd nimeni nu circulă?

Bilanț economic provizoriu de pandemie. Multinaționalele: checked. Băncile (tot un fel de multinaționale): checked. Armata funcționarilor publici și forțele de ordine: checked. Micile afaceri? Meseriașii? Profesiile liberale? Nu sînt importante acum.

Toate se întîmplă în mandatul unui președinte „liberal” și al unui guvern „liberal”. De fapt, nu e nicio diferență, sînt convins că la fel ar fi făcut și un guvern „socialist”. Șeful PSD a și spus că el ar fi luat măsuri și mai dure. Asta arată cîtă aversiune e încă în societate față de cei ce își cîștigă traiul prin merit, pricepere și efort. Un guvern normal ar fi urlat de durere să ajungă să omoare atîtea tentative fragile de a trăi din muncă, nu din pile, cumetrii și șpagă, ca înainte de 1989. Ar fi plîns să îi pună pe drumuri pe toți cei ce au investit în mici pensiuni, în mici restaurante, în mici acțiuni culturale, care ne făcuseră viața un pic mai colorată în raport cu ce am trăit pînă acum „în tranziție” și înaintea ei. Ar fi agonizat pentru fiecare oră de stare de urgență suplimentară care înseamnă secătuire de capital autohton, și așa puțin și abia adunat. Și-ar fi prezentat zilnic scuze pentru opreliștile impuse, ar fi prezentat alternativa, scenariile luate în calcul, calendarul și „luminița de la capătul tunelului”. Nimic din toate acestea. Pe zi ce trece, mesajul ajunge să sune de genul binecunoscut, „dragi români, mai strîngeți puțin cureaua”. Altă dată, liberalii spuneau „prin noi înșine” (sau pare-mi-se că mai zic și acum). Mai „noi înșine” decît modestul patron nu există și tocmai la el renunță acum liberalii. Aici e diferența de accent între reacția guvernului de la București și cea a guvernelor de la Washington sau Berlin: ultimele nu-și sacrifică clasa de mijloc a patronilor de mici afaceri. Problema guvernului de la București nu e că a optat pentru izolare - nu a făcut decît să manifeste in-imputabilul spirit de turmă - ci e felul în care împarte costurile izolării.

Mulți rîdeau de Napoli, că e orașul hoților de buzunare, al escrocilor, că e murdar și cu locuitori leneși, că la Napoli se termină Italia civilizată. Dar în oraș e un spital exemplar pentru bolnavii cu coronavirus, cu un protocol igienic strict, unde nu s-au contaminat nici medicii, nici asistentele, niciun membru al personalului. La Napoli, nu la Milano, nu la Veneția, nici la Roma.

Între atîtea bilanțuri cu decese de covid-19, rămîi surprins cînd auzi de morți din alte cauze. Au fost - ce-mi amintesc acum - Kenny Rogers, cîntărețul de country music, Vintilă Mihăilescu, îndrăgitul profesor și antropolog, fotbalistul de 43 de ani Martin Tudor și mai ales, m-a impresionat pe mine, simpatica Arianne Caoili, soția marelui campion armean la șah Levon Aronian. Arianne avea 33 de ani și era în plină ascensiune profesională și personală. A murit în urma unui accident rutier. Auzind asemenea vești, te gîndești că viața merge înainte - sau se oprește - și dincolo de bula virusului. Dar și coronavirusul a făcut victime celebre, printre care, de la noi, Paul Goma, fostul dizident anticomunist, unul dintre puținii de anvergură din România.

În niciun caz oamenilor nu trebuie să li se strîngă inima cînd începe buletinul de știri. Și cu atît mai mult jurnaliștii nu trebuie să se complacă în a livra buletine emotive. Pentru așa ceva sînt filmele artistice și festivalul de la Cannes. Acum se văd jurnaliștii inteligenți.

Cineva a avut ideea de a colora în roșu, portocaliu și galben județele României, în funcție de cît de afectate de virus erau ele la momentul respectiv. Normal, Suceava a ieșit roșie. Dar de ce Suceava? Doar „importatorii” de virus, românii întorși din Italia și Spania, au revenit în toate județele. S-ar putea ca incompetența și nepotismul nostru local să fi înroșit Suceava. E contribuția noastră la covid, ci nu a importului.

A apărut un prim anunț privind șomerii. Am făcut un calcul rapid, pe baza datelor din presă și a unor rotunjiri minore. La începutul anului, erau aproximativ 350.000 de șomeri. De ieri, de la 1 aprilie, s-au suspendat sau reziliat un milion de contracte de muncă, zice ministerul muncii, cam cît anticipase anterior o asociație a patronilor. Asta înseamnă 1.350.000 de șomeri la o populație activă de șapte milioane de angajați. Pe scurt, de luna aceasta, rata șomajului s-a majorat de cinci ori, de la aproape 4% în februarie la aproape 20% în aprilie. Unul din cinci români apți de muncă este șomer acum, după declanșarea crizei de coronavirus. Nu intră aici colaborările sistate, cum ar fi cele de la Dilema. Pe mine nu mă afectează, dar sînt oameni care din asta trăiesc, din colaborări. Nu știu statutul celor întorși din Italia și Spania, probabil că ei nici măcar șomeri nu pot fi, sînt „under-documentații” noștri cărora Iohannis, dacă ar putea face ca Trump, nu le-ar trimite niciun plic. Dar pe lîngă magnitudine, schimbările economice au fost și bruște. Oamenii s-au trezit din senin șomeri. După ce cu o lună înainte discuția era cîte zeci de mii de muncitori străini vom aduce anul acesta din Nepal și Vietnam (două țări comuniste, de altfel, ca și China), astăzi sute de mii de muncitori români nu au de lucru.

Lui Coronel îi merge bine. A și fugit din cuib, a făcut o „mutație”, ai spune (a doua, după cea din cuibul natural, de afară). Am renunțat la principiile mele jainiste și îi dau să mănînce rîme șocate de sub pămînt, livrate proaspăt, zilnic. Maică-sa îi dă tîrcoale pe la fereastră. Daniela, mamă de ocazie și de nevoie, îl mai ține pe umăr, iar el se cuibărește în părul ei.

Să recunoaștem, s-ar putea ca adepții cultului neprihănitei lingurițe să aibă și ei un dram de dreptate: nu e nimic creștin în fuga obstinată de virus. În definitiv, virusul ne amenință cu moartea, dar în creștinism moartea nu e cel mai mare rău, cum e resimțită acum (și desigur, nici în alte numeroase religii). Satul nostru global crede că după moarte nu mai e nimic, de aceea reacționează așa plin de teamă, din China comunistă pînă în SUA capitaliste. Conform religiei globaliste, dacă mori, pierzi tot, pierzi irepetabilul, nesperatul și inexplicabilul noroc de a emite micile tale crîmpeie de conștiință în lumea asta pe cît de indiferentă, pe atît de frumoasă. „A trecut în neființă” a nu-știu-cîta victimă, relatează jurnaliștii pe tot globul, rezumînd involuntar situația.

Pe de altă parte, nu e la îndemînă nici să accepți că după moarte nu e nimic, nu spun că satul global a ajuns să creadă astfel din comoditate. Și sarcina nu-i e defel ușurată de faptul că pînă de curînd părinții și bunicii locuitorilor lui crezuseră pe dos, și anume că într-un fel sau altul individul e etern.

Se pregătește legarea de glie a doctorilor. Arafat a zis că există propunerea ca demisia medicilor să aibă un preaviz de 90 de zile. Recursul la forță al guvernului devine reflex?

Îmi place adaptarea la situație a site-ului facultății de istorie din București, care a lăsat deoparte anunțurile administrative și academice și mai nou publică articole și interviuri pe teme de actualitate ale profesorilor facultății. Dă impresia că filozofia a coborît din turnul ei de fildeș printre muritori (ei, da, muritori, chiar așa!) și încearcă să îi ajute să se orienteze în aceste vremuri confuze, atipice. Apoi, unele subiecte sînt chiar interesante: pînă unde poate merge statul cu restricțiile fără a produce daune iremediabile democrației?

În The Spectator: în mod sigur coronavirusul nu e o conspirație a Beijingului pentru că în ritmul acesta, în curînd China nu va mai avea niciun partener de afaceri solvabil. Impactul virusului în economie are și un nume: coronomics. Iar Suedia (unde nu a prins the lockdown culture) e clasată drept ultimul loc din Europa unde mai poți ieși la o bere. Despre starea de spirit din Suedia a scris de la fața locului Fredrik Erixon. Deocamdată o cincime dintre suedezi (inclusiv premierul) nu consideră izolarea o soluție. Nu Suedia e cea care acționează altfel, ea doar e consecventă principiilor democrației liberale; restul lumii este cel ce face un experiment în masă. Desigur, vor fi multe victime ale coronavirusului, dar suedezii speră că nu vor fi mai multe decît în cazul unei epidemii severe de gripă sezonieră (m-am documentat, și de exemplu în sezonul 2016/2017, 734 de persoane au murit în cel mult 30 de zile după ce au fost diagnosticate cu gripă sezonieră; în 2018/2019 au fost 505; le trec aici pentru mai tîrziu, să văd dacă speranțele suedezilor se vor împlini). Pe plan mondial sînt experți în economie și în virusologie, spune Erixon, care ar argumenta împotriva strategiei izolării, dar nu au curaj să înfrunte puternicul curent majoritar.

Aceeași unanimitate speriată a fost și după ce Băsescu a luat decizia tăierii salariilor cu 25 la sută, în mai 2010. Doar FMI-ul a îngăimat că a cerut reducerea cheltuielilor, „dar nu chiar așa”. Sub amenințarea falimentului general, oamenii s-au supus, ca și acum. Dar atunci exista o alternativă, austeritatea nu era singura soluție. Acum izolarea e singura politică. Și încă o diferență: măsurile lui Băsescu au lovit în bugetari, ale lui Iohannis în sectorul privat. Nu că nu ar fi putut fi foarte bine și invers, dacă ar fi schimbat mandatele între ei.

Și facultatea de istorie iese în agora și prezintă pe site pandemiile din secolele trecute. Ordin pe universitate, e clar. Filosofia și istoria ies în prima linie, ceea ce e încurajator. O abordare a momentului mai critică, mai rațională, oricît ar fi de minoritară în raport cu agitația din presă și din discursul oficial, este cît se poate de binevenită.

Spitalul din Suceava a fost „militarizat”. Adică șeful lui e colonel. Guvernul ajunge să creadă că armata conduce mai bine. Nu e neapărat un gest antidemocratic, cît un prim semn de derivă. Nu mai poate găsi soluții, pare depășit.

Pe Facebook, Liviu Rotman povestește de epidemia de poliomielită de dinainte de apariția vaccinului. De teama ei, și-a petrecut o întreagă vacanță de vară într-un apartament strîmt din Bucureștiul anilor ‘50 ai secolului trecut. Autoritățile comuniste o treceau sub tăcere, spune el, dar am descoperit că panica era generalizată și atunci. O menționează și Verlyn Klinkenborg în NYRB într-un articol trimis cu ocazia pandemiei de acum. Numai în 1952 au luat boala 60.000 de copii americani, dintre care 3000 au murit și cîteva mii au rămas paralizați. Iar epidemia de polio era aproape anuală, pînă să apară vaccinul. Klinkenborg scrie că totuși americanii au avut noroc; lupta cu poliomielita era bine pusă la punct pentru că fostul președinte Roosevelt contractase el însuși boala încă din 1921 și era „empatic” cu suferința oamenilor de rînd - „spre deosebire de președintele Trump de acum”. Revin în România. „Prin ‘57 sau ‘58 a apărut și vaccinul antipolio. Părinții mei și-au pus în funcțiune toate relațiile pentru a face vaccinul american dr. Salk”, a mai scris Liviu Rotman.

Azi după-masă (după prînză, cum zice Arghezi) a murit Coronel. Nu s-a simțit bine de dimineață, pe la 11.00 i-am dat o rîmă, dar nu s-a înviorat ca altădată. A pus ciocul pe o carte de pe birou și a înțepenit. M-am uitat pe internet, la cum îi arătau penele părea să aibă două, trei săptămîni. Birocrații aviari probabil că nu apucaseră nici măcar să îi treacă data nașterii în catastif. Nu știu, poate că rîmele i-au făcut rău, sistemul lui digestiv nefăcînd față fără ajutorul părinților? Oricum, dieta ne fusese recomandată de un veterinar. Îmi pare rău de Coronel, cum piuia și gîngurea el în izolarea noastră. Habitatele ni s-au suprapus, dar nu s-au împăcat.

Fapt divers: ușa locuinței unei asistente într-un spital de boli infecțioase, stropită cu clor de vecini. Autoritățile intervin, severe.

Azi am purtat pentru prima oară mască și mănuși, de la începutul pandemiei. Dar nu de antivirus, ci pentru că am vrut să curăț ceva și am dat cu o substanță toxică.

Depinde cu ce lecturi te prinde pandemia. În timpul ei, nu le poți recupera. Și chiar îți trebuie: de filosofie, de istorie, de teorie politică, poate de biologie și economie. De aici se vede mai bine ce voia să spună Cristian Bădiliță cu jurnaliștii care percep doar la nivelul lor. Cînd apare pandemia, îi văd doar picioarele. Bine, nu e nicio garanție că și cu lecturile făcute, vezi mai sus de brîu.

Vigilantes și jubilantes. Ca la un reflux prelungit, vezi la unii ce îi roade în adînc. Se bucură că a venit fratele mai mare și îi trage Uniunii Europene o bătaie soră cu moartea. Pandemia are frățiorii ei cam debili.

Am început să trecem pe conserve. Mediatic cel puțin. Televiziunile de sport dau meciuri de dinainte de pandemie, cu stadioane pline. Cele de divertisment reiau show-uri filmate astă vară. Pe History Channel e un serial cu o familie de anticari din Las Vegas și un altul cu cei ce licitează pentru depozitele nerevendicate de prin Florida. În paranteză fie spus, sînt fascinat cum oamenii din aceste seriale dau pe loc prețul corect al oricărui lucru, de la plicurile cu mîncare uscată pentru astronauții misiunii Apollo 11, pînă la o carte semnată de Eisenhower. Acum, nu se mai pot realiza astfel de episoade. În ele, oamenii stau unul lîngă altul, respiră de la unul la altul, pun mîna pe lucruri fără mănuși sau mască.

De Chatham a mea nu spune nimeni nimic. Bine, Chatham e parte din Noua Zeelandă, pe lîngă că e și oraș în Kent, Marea Britanie, și în statul New York (unde locuiește Verlyn Klinkenborg, pomenit mai sus; mai exact, el stă în East Chatham). Cică la acest moment, virusul pandemic e peste tot, mai puțin în 18 țări: Comore, în largul coastelor Africii; Kiribati, arhipelagurile din Oceania amenințate cu inundarea definitivă; regatul Lesotho din inima Africii de Sud; insulele Marshall din Micronezia însăși, de la nord de Papua Noua Guinee; „Insula plăcută” Nauru, care are cam tot atîția locuitori cît Gura Humorului, unde primarul vrea închiderea voluntară a localității; Coreea de Nord, cea mai populată țară în care nu se raportează virusul - mulți nu cred, dar aș vrea să le reamintesc cît de izolat e acest stat de dinainte de pandemie; São Tomé și Príncipe în Atlantic; Sudanul de Sud, în centrul Africii; fostele republici sovietice Tadjikistan și Turkmenistan; Yemen, țară devastată de război, unde oricum nu se pot face raportări sau statistici; alte șase state din Pacific, Palau, Samoa, insulele Solomon, Tuvalu, Vanuatu și Tonga. Locuri unde modelul distanțării era cumva preexistent.

Un scriitor britanic a scris în 2005 un roman intitulat Lockdown. Era despre o pandemie de gripă aviară. Editura i l-a refuzat, era „prea nerealistic". Acum îi apare cartea, la Londra și New York. Editura speră că va fi un bestseller.

PSD prinde culoar și vine pe turnantă cu un proiect de lege prin care îngheață creditele. Nu e precum ordonanța PNL, care suspendă ratele, dar calculează și bagă în sold dobînda din timpul pandemiei. PSD propune, din carantina opoziției, un fel de „stop joc” la rate, urmat de reluarea plății după pandemie, exact din locul unde se opriseră, fără alte adaosuri. Un fel de amnistie de pandemie. Eh, ce vrei, șicane politice de modă veche, de parcă mi-ar fi dor de ele.

Guvernatorii republicani, mai predispuși să nu impună izolarea decît cei democrați. De aceea cred că în America reacția la pandemie va fi mai modulată decît în Europa.

Surprins să văd reclame cu Ikea sfătuindu-ne să stăm în casă. Păi nu Suedia e ultima țară unde mai poți sta afară?! Are compania aceeași reclamă și în Suedia? Sau e dublu standard?

Văd că se pregătesc să schimbe regulile. Inițial, ni s-a spus să purtăm mască doar dacă sîntem răciți. Acum, aflu că americanii vor să impună generalizarea obligativității purtării măștii în public. Cehii, slovacii și bosniacii deja au făcut-o. Mi se pare că o ezitare în cazul atît de simplu al măștii spune multe despre cîte nu știm despre acest virus, în ce bîjbîială colosală ne-am băgat.

În jurnalul lui, Radu Solcan povestește că la un moment dat, după ce Băsescu a spus că țara are nevoie de tinichigii, nu de intelectuali, a încercat să argumenteze că și filosofia lui era un fel de tinichigerie, una a conceptelor. Că și conceptele necesită o strunjire, o polizare, o bătucire ca să se potrivească între ele și să dea un tot. Așa și eu acum, parcă aș face în casă un fel de tinichigerie a opiniilor; nicicînd parcă pînă la această izolare opiniile noastre nu au coincis mai bine. În izolare, opiniile izolaților-colegi converg. E și bine, că supraviețuim fără să ne mai obosim și cu confruntările. Dar e și periculos poate, că în lipsa altor opinii discutate tot atît amplu, ne putem fanatiza la comun, fără s-o știm.

Ce e calificată deja pe o listă de învățături pentru supraviețuitorii mai îndepărtați sau mai apropiați ai pandemiei: observația că ea chiar vine pe neașteptate. Nimic nu o pregătește, nici măcar frecvența filmelor premonitorii de pe Netflix.

Efecte perverse ale culturii lockdown. Muncitorii se grăbesc să se ducă acasă, dacă tot se închid afacerile și orașele, dar duc virusul la țară, unde se luptă mai greu cu el. India e un astfel de caz. Iar în Franța, sînt aproape 3,5 milioane de locuințe de vacanță, în care mulți aleg să își petreacă izolarea. S-a creat astfel o presiune considerabilă pe infrastructura locală. Plus că și în acest caz a crescut riscul răspîndirii virusului.

Oare rata de aprobare a măsurilor restrictive nu arată disponibilitatea societății  pentru autocrație? Judecînd după ea, s-ar putea ca perioadele pe care ni le închipuim azi dictatoriale să fi fost întreținute tot cu aprobarea majorității.

Străzile-s goale, de ce mai suna insistent sirenele ambulanțelor? A, să ne amintească în caz că avem nevoie în ce stare sîntem. Aparent, unii se văd eroii din filmele apocaliptice de la berea de seară.

Der Spiegel o spune pe șleau: Viktor Orbán a profitat de criza coronavirus pentru a instaura dictatura în Ungaria. Pentru Uniunea Europeană, săptămîna viitoare va fi decisivă. Pe lîngă chestiunea spinoasă a emiterii de corono-bonduri (căreia Germania i se opune), mai e și punerea la punct a lui Orbán. Corono-bondurile, garantate la nivel de comunitar, pot fi de ajutor nu doar Italiei și Spaniei, ci și României. Pe cont propriu, cele trei țări - și nu numai ele - ar obține împrumuturi cu dobînzi prohibitive, deși România, care n-a adoptat moneda euro, are și supapa tiparniței. Disputa a reliefat ceea ce am notat în legătură cu restricțiile, și anume că există o diferență de abordare în Europa între nord și sud. Oricum, mai spune Der Spiegel, cele două chestiuni - Orbán și corono-bondurile - se leagă. Fără solidaritate europeană, oamenii pot avea impresia că sîntem în situația în care se salvează cine poate, caz în care liderii cu tendințe autoritariste devin mai prizați, mai acceptabili.

Noroc că țin ei numărătoarea, eu pierdusem șirul: a șaptea ordonanță militară. Este băgat în carantină orașul Țăndărei din Ialomița, care are cam tot atîția locuitori cît Gura Humorului. Citat de presă, prefectul de Ialomița a spus că „cetăţenii din Țăndărei n-au respectat niciun fel de recomandare”. În localitate mai e și un „aflux continuu: în această perioadă, 800 de persoane de etnie romă s-au întors în oraș din Italia, Spania și Germania”, ar fi spus el. Tabloul e completat de ministrul de interne: în Ialomiţa, din totalul de 48 de bolnavi de covid confirmați, 31 sînt din Ţăndărei, iar dintre cei opt decedaţi, șapte sînt tot din Ţăndărei. „Un alt factor care ne determină să introduce noi ordonanţe este şi comportamentul anumitor cetăţeni, oameni care nu înţeleg cît este de periculos este ceea ce fac atît pentru ei, cît şi pentru alţii”, a precizat ministrul. Elemente aparent disparate dintr-un narativ dubios: virusul e adus de afară de către minoritari insubordonați care pun în pericol viețile oamenilor corecți. Am înțeles cum e cu carantina disciplinară. Acum avem și una etnică? La scurt timp după ce Comisia Europeană le-a cerut statelor membre să sprijine comunitățile de romi marginalizate, care n-au de regulă nici apă curentă ca să se spele pe mîinii, cum recomandă guvernul?!

Cine face între timp bani buni? Evident, supermarketurile. Luna trecută, în Marea Britanie vînzările de alimente congelate s-au majorat cu 84%, iar cele de alcool cu 67% (s-au închis pub-urile) față de martie 2019. Internetul e roșu de atîta trafic, companiile de IT bănuiesc că fac și ele profituri uriașe. Nici băncile nu o duc rău, nu ele sînt vizate de criza de acum, guvernele le fac deja anticameră. A, și chioșcurile de copiere, 50 de bani pagina cu Declarația pe propria răspundere obligatorie la ieșirea din casă.

Noii suspecți de serviciu: șoferii si pasagerii din mașini înmatriculate în alt județ. Polițiștii îi zăresc de la distanță și au dezvoltat o preferință pentru ei.

The Economist: peste 80 de țări au apelat FMI-ul pentru împrumuturi. Parcă văd că ne întoarcem și noi la bătrînul FMI? Revista pune accent pe scenariile după care se ghidează politicienii. În America, dacă virusul ar fi fost lăsat liber, s-ar fi ajuns la un număr de cinci ori mai mare de victime decît cele 200.000 prognozate pentru varianta de acum, în care s-a închis economia. Oricum, 200.000 e un număr mare, în comparație cu 30.000, care ar fi numărul prognozat al deceselor din SUA, în acest sezon, din cauza gripei obișnuite. Mai departe, costul închiderii temporare a economiei e estimat la 60.000 de dolari pe fiecare gospodărie americană. Nu neapărat în numerar, e un cost al impactului, al lucrurilor care nu se mai fac sau se pierd.

E în plină desfășurare o cursă contracronometru pentru domolirea virusului. Se relatează că la Madrid sau în Lombardia, medicii au avut de făcut alegeri dureroase între pacienți, avînd de împărțit prea puține aparate de respirație artificială. Așa e și cu politicienii, pare a spune The Economist, care vor avea de ales între menținerea restricțiilor și repornirea economiei. „În cele din urmă, chiar dacă mulți oameni mor, costurile distanțării vor fi mai mari decît beneficiile. Acesta este un aspect al compromisului pe care nimeni nu e pregătit să îl recunoască.” Repornirea economiei în pofida sfaturilor oamenilor de știință, scrie însă The New Yorker, este „odioasă din punct de vedere moral”. „Sugerează că numărul mare de decese altminteri evitabile ar putea fi un preț acceptabil pentru crearea de locuri de muncă”.

Văd tot mai des menționată observația că și izolarea produce boli, care la rîndul lor trebuiesc introduse în balanța finală. Iar eforturile pentru combaterea covid iau resurse de la alte tratamente.

Primăria, prin firma de salubritate, stropește cu o substanță străzile și trotuarele. Pare un fel de detergent, face clăbuci. Așa ceva văzusem la începutul anilor ‘90 la Viena, la prima noastră ieșire în Occident. Iată că avem și noi parte acum.

Secretul suedez, potrivit The Economist: mai mult de jumătate din gospodăriile suedeze sînt formate dintr-o singură persoană, cel mai mare procentaj mondial de acest fel. Suedezii deci deja trăiesc mai mult singuri. Apoi, populația e dispersată și nici nu obișnuiește să se sărute și îmbrățișeze cum tind să o facă sud-europenii. Suedia nu e singură. Cu alte argumente, nici Lukașenko în Bielorusia nu impune restricții, și nici Bolsonaro în Brazilia. Însă dacă în Suedia pare o opțiune democratică, în Bielorusia și Brazilia pare hotărîrea personală a președinților indicați.

M-am mai căpătat cu o obsesie. Acum, cînd aud un guguștiuc, mă gîndesc la Coronel. Maică-sa, porumbița, tot încerca să intre la el. Doar ea îi știa numele adevărat și îl striga. Noi îi deschideam fereastra, și îl plasam alături, în cutia lui cu talaș care-i servea de cuib. Ea era însă foarte sfioasă și sperioasă, abia stătea pe pervaz. Fuseseră și cîteva zile friguroase, nu îi puteam lăsa cu orele la fereastră, era prea rece pentru el, așa lipsit de aripa maternă și de confortul propriului cuib. Iar să-l fi plasat în curte era exclus, venea o pisică sau altceva și l-ar fi luat. Și apoi, i l-am fi dat porumbiței, dar cum să-l care acasă?! Nici nu știu unde putea fi cuibul, ne-am tot zgăibit după el, degeaba, nu l-am văzut.

Ce mă deranjează de fapt este că trebuie să mă întorc repede în casă. De cum ies, parcă apare cineva și începe să bată nervos din picior pînă intru la loc. De stat, am mai stat acasă așa, zile în șir. Am avut concedii, am lucrat de acasă, au fost lucruri de făcut prin casă care au durat mai multe zile. Dar niciodată nu am mai experimentat așa presiune, să nu stau afară. Era cît se poate de natural să stai afară cît vrei, afară nu îți punea niciodată condiții, îți accepta egal și complet toate intrările și toate ieșirile, indiferent de moment și durată. Acum nu mai e așa.

Poză în Newsweek cu muncitori din Hubei în pauza de masă, într-o fabrică redeschisă. Stau într-o hală caroiată, pe scaune dispuse geometric la doi metri unul de altul și mănîncă din caserole. Noul normal vine din China?

Mi-a scăzut masiv ratingul la șah pe internet. Joc rar și fără chef comparativ cu perioada pre-pandemică.

Singurele prezențe constante în toate plimbările cu Tess sînt ale celor ce ce strîng gunoiul, angajații de la salubritate. Se vîntură agale, în sus și jos, meticulos. Adevărul e că străzile parcă arată mai curate decît de obicei. O femeie intră în vorbă cu mine, îmi zice „conașule”. Vorbim de virus, cît mai durează, cît e de periculos, „dacă nu lasă ăștia lumea la lucru, noi din ce trăim?!” Mă tot chestiona, ca și cum eu aș ști, și ca și cum ea m-ar crede, dar mi s-a părut că punea doar întrebările esențiale. Aș fi spus că avea chef de vorbă, dar m-am uitat și la mine, eu ce-oi fi avut?!

Poate că ni se pare natural așa pentru că avem memoria pîrjolirii țării în fața invaziei hoardelor tătare sau turcești. Au revenit obiceiuri din timpul lui Ștefan cel Mare. Am ars casele, am otrăvit fîntînile, ne-am retras în munți așteptînd să treacă urgia. Cum s-or fi simțit însă cei ce și-au distrus tot, dar au constatat apoi că liftele au luat-o prin altă parte?!

Nu știu, luat piesă cu piesă, jurnalul acesta ține, dar în ansamblu parcă nu arată bine. Poate că e mai normal să mergi cu turma, în tăcere.

Poate că tot aici ajungem oricum, la cultura lockdown. Numai că unii prin decret sovietic, alții prin dezbatere.

Se încheie prima duminică de urgență în care tripleta nu anunță nicio ordonanță militară.

(Partea a III-a a „Jurnalului pandemic” corespunde săptămînii a treia de la decretarea stării de urgență din timpul pandemiei de coronavirus din acest an. Partea a doua poate fi citită aici.)

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Piața Universității din București în timpul stării de urgență, în care deplasările considerate neesențiale ale populației au fost drastic limitate, aprilie 2020. Sursa: arhiva autorului.