Răzlețe
Am senzația unei atmosfere editoriale de anii ‘90. Nicicînd de atunci parcă nu am văzut pe piață atît de multă publicistică de dreapta. De exemplu, la editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă (FNSA) au apărut trei volume de cursuri universitare și articole ale lui Nae Ionescu. Nu e o noutate, desigur, editura Istros din Brăila avînd de mai mulți ani un portofoliu consistent aparținînd autorului originar din acest oraș. FNSA este însă mai vizibilă, cu cărți de o ținută grafică deosebită, ea publică Opere fundamentale și îl introduce cu acest prilej pe Nae Ionescu în liga superioară a scriitorilor și gînditorilor români. (Ca o remarcă în trecere: în această serie de „opere fundamentale” românești, cu peste 200 de volume, este o singură femeie: Hortensia Papadat-Bengescu). În plus, apariția de la FNSA coincide cu monografia romanțată a lui Nae Ionescu, apărută la Humanitas, sub titlul comercial – ademenitor Seducătorul domn Nae.
Oarecum din aceeași serie poate fi și reveria de la Polirom despre Cioran, „ultimul om liber”. Rezerva e că planeta Cioran a reușit să își satelizeze parcursul extremist, poate cel mai bine din triada Eliade – Cioran – Noica. Oricum, Cioran e unul dintre cei mai publicați autori de după 1989, din 2017 e prezent și în canonul FNSA.
Se mai vorbește de statui și dărîmarea lor? O poveste de la Octavian Goga, de acum aproape o sută de ani. Goga era în vizită la Chișinău, în fervoarea anilor imediați Unirii. În centru trona încă statuia lui Alexandru I, fost suveran al locului, actualmente cum ar veni colonist și asupritor. Schimbările au impus învelirea statuii „în zdrențe”. Nu au dărîmat-o, nu au ciuntit-o, au acoperit-o cu boarfe. Și cum stăteau pe acolo, pe o bancă, cîntărind viitorul și mulțimea pestriță, Goga și însoțitorii săi observă agitația „pîlcurilor de femei de mahala”, însoțită de „stridente manifestații guturale”. Apare și o scară pe soclul statuii. Goga povestește: „Ce e, leliță? întreb o surată din dreapta mea, care striga și ea pe moldovenește. Ce să hie, cocoane? îmi răspunde dîrz vecina mea, vrem să descoperim țarul. De ce? zic. Pînă nu ne milostivim noi cu el, nici Dumnezeu nu se milostivește cu noi și nu ne dă ploaie, îmi replică cu toată hotărîrea moldoveanca fanatizată.” Așadar, milostivirea – calea moldovenească de ieșire din aporia statuilor.
Apropo de Goga. Pe cînd Nae Ionescu abia își „linia caietele” – cine își mai aduce aminte de linia, eventual dublă, pe care trebuia să o facem în școala primară, în stînga paginilor caietelor dictando? – care aveau să îl ducă la teorii de genul „doar un ortodox poate simți românește”, Goga deja definise termeni cheie din concepția lui autohtonistă, cum ar fi „străinismul”, „naționalismul organic” sau „conștiința de rasă”. Ce spun eu? Nici măcar în Germania noțiunile acestea la acel moment nu erau probabil așa de clare ca la Goga, cu stilul lui argumentativ cursiv, convingător și articulat, cu un echilibru perfect între adjectiv și verb. Ceea ce nu prea mai corespunde cu opinia că fascismul românesc a fost de import sau mimetic; a avut de fapt un doctrinar fondator și doctrinari urmași, o întreagă tradiție.
Norman Manea remarca undeva că naționalismul german, italian sau ungar s-ar fi alimentat din neîmplinirea resimțită după război. Germania, Italia sau Ungaria erau state frustrate, care trăiau cu impresia că au pierdut și populație, și teritoriu; atunci ce a alimentat naționalismul interbelic din România, care era un stat împlinit, în care regiunile cu populație majoritar românească, înstrăinate pînă de curînd, erau în sfîrșit încorporate într-o entitate unică? Citind publicistica lui Goga, capeți un pont. Naționalismul românesc s-a alimentat din interior. Pe el nu l-au stimulat numai statele exterioare revizioniste, ci și minoritățile din țară. Naționalismul interbelic românesc s-a războit cu „străinismul” reprezentat de ele cu aceeași energie cu care cel german s-a răfuit cu statele vecine.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
