Bibliotecile dictatorilor

Pe la începutul anilor 2000, Jonathan Brent de la Yale University Press iniția primele demersuri de inventariere a ceea ce mai rămăsese din documentele și biblioteca personală a lui Stalin. La moartea dictatorului, survenită chiar în biblioteca în cauză, aceasta număra peste douăzeci de mii de volume; o jumătate de secol mai tîrziu, din toată biblioteca liderului sovietic mai supraviețuiseră cîteva mii de cărți. 

Interesant este că, aproape în același timp cu inițiativa de la Moscova a lui Jonathan Brent, un alt cercetător încerca să pătrundă în ceea ce mai rămăsese din biblioteca personală a celuilalt dictator european major al secolului trecut. Cărțile care i-au aparținut lui Hitler ajunseseră după război în Statele Unite, iar cercetătorul cu pricina se numește Timothy Ryback. Volumele de la Biblioteca Congresului din Washington, plus cele de la Universitatea Brown din Providence, Rhode Island, însumează cîteva sute de exemplare. 

Demersul lui Jonathan Brent a fost continuat de istoricul Geoffrey Roberts, care a cercetat biblioteca lui Stalin începînd cu anul 2010. De pe urma investigației sale, anul trecut a apărut lucrarea Biblioteca lui Stalin, publicată și în românește (Corint, 2023). De pe urma eforturilor lui Timothy Ryback a apărut o altă carte, în 2008, intitulată – ați ghicit – Biblioteca lui Hitler, și ea cu variantă în românește (Litera, 2010). 

Nu este o mare filosofie răspunsul la întrebarea ce îi mînă pe acești cercetători printre rămășițele bibliotecilor unora dintre cei mai lipsiți de scrupule oameni din istorie care au avut și (ne)șansa de a-și exercita această carență personală la nivel planetar. Și noi, și cercetătorii dorim să aflăm dacă lecturile le-au influențat deciziile. Dacă da, în ce mod și cît de mult? Ce cărți i-au definit, la ce cărți reveneau? Își selectau ei lecturile pentru a corespunde cu propria viziune? Într-o oarecare măsură – reiese din cele două lucrări menționate –, Hitler se aventura mai puțin decît Stalin în zonele care l-ar fi putut scoate din zona lui de confort. Apoi, ce legătură are profilul de cititori învederați (pe care ambii biblio-biografi îl menționează) cu cariera lor politică? Un răspuns spiritual pare să-l fi dat Jacob Heilbrunn de la The New York Times Book Review (care se referea, e drept, la Hitler, dar se potrivește, cred, și la Stalin): a fi șoarece de bibliotecă nu e o condiție necesară pentru a deveni criminal în masă, dar nu este nici un impediment în acest sens. Găsim printre cărțile citite și adnotate de cei doi indicii privind originile Holocaustului și Gulagului? Dacă da, cum au evoluat ele? Cum se împacă faptul că amîndoi spuneau că iubesc cărțile, dar pe unele le stigmatizau, le epurau sau le ardeau? 

Este un fapt clar: Hitler și Stalin pozau în oameni citiți. Hitler, la propriu, a făcut o ședință foto în biblioteca sa, la începuturile carierei politice. Stalin le dădea lecții părintești copiilor săi punîndu-i să lipească și să lege un manual jerpelit. Reiese din cele două lucrări amintite mai sus că amîndoi aveau acea disponibilitate de a căuta compania cărților, uneori ore și zile întregi – dincolo de anecdotica luminiței niciodată stinse de la biroul lui Stalin din Kremlin, care-i asigura pe moscoviți că „tătucul veghează”. Amîndoi obișnuiau să agreseze un pic cartea, prin însemnări pe marginile foilor parcurse, acele pometki de care vorbește Geoffrey Roberts. Întrebarea care îi preocupă pe mulți, inclusiv pe cei doi autori, este dacă această trăsătură îi transformă în intelectuali care ar putea fi în vreun fel luați în seamă. Cu Hitler este mai ușor de răspuns. Cu toate lecturile lui, și cu toată tentativa de sinteză ideologică din Mein Kampf, și cu toate discursurile lui, el se învîrte într-un cerc de idei mai degrabă limitat și redundant. Lecturile lui Hitler sînt cele ale unui autodidact cu multă voință și putere de mobilizare. Cu Stalin, lucrurile stau diferit. Deși autodidact ca și Hitler, el avea totuși de făcut față unui mediu intelectual mai competitiv, în care Marx, Engels, Lenin și apoi chiar și Troțki sau Buharin erau repere provocatoare. În imaginarul bolșevic, cartea avea o oarecare greutate culturală („Cultura bolșevică a cărții” e un subtitlu la Roberts), pe cînd în cel nazist ea îndeplinea mai degrabă un rol utilitar. De aici și deferența vicleană a lui Stalin față de scriitori, pe care cu o mînă îi cultiva, cu cealaltă îi mătura. A fost suficient ca Stalin să devină un intelectual? Pentru Geoffrey Roberts, da; pentru un biograf al dictatorului precum Stephen Kotkin, nu. Dar chiar dacă pasiunea pentru solitudinea lecturii l-ar face pe Stalin un intelectual, problema profilului său moral rămîne. Cele două sfere, morală și intelectuală, sînt, cum se știe, disjuncte. În plus, Stalin – și Hitler, deopotrivă – nu s-au resemnat să se limiteze doar la convingerea prin argument și idee. Amîndoi s-au asigurat că dispun și de alte mijloace. 

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.