Fragila democrație postbelică
Anticomunismul postcomunist își are istoria lui. Adică are părinți, nu a apărut ex nihilo după 1989. Iar genitorii pot fi urmăriți pînă în interbelic. Felul în care sîntem anticomuniști astăzi, după experiența comunismului, datorează mai mult decît am fi dispuși să credem felului în care am fost anticomuniști în interbelic. Cu alte cuvinte, experiența comunistă nu ne-a dezrădăcinat cu totul din stereotipiile în care priveam deja comunismul. După 1989, ne-a preocupat mai mult să refacem tradiția anticomunistă decît să evaluăm experiența comunistă. În sine, nu e o opțiune neapărat greșită – chiar dacă e contraproductivă – dacă această tradiție nu ar avea tarele ei. Aceste tare sînt puternice, nocive și au o înrădăcinare socială mult mai largă decît cea utilizată la combaterea comunismului. Ele reflectă tendința organizării sociale pe caste de favorizați, tendința conservării privilegiului și pe cea a valorizării corupției în locul legii; corupția mișcă lucrurile în România, nu legea. Anticomunismul românesc interbelic, inclusiv din timpul războiului, era motivat politic, ci nu dezinteresat, cum a vrut să pară. El apăra organizarea oligarhică a societății, la care însă consimțea chiar și societatea cu simț politic.
Aceasta ar putea fi una dintre tezele implicite ale volumului lui Emanuel Copilaș intitulat Integrarea României în sfera de influență sovietică (1944-1947), Corint, 2023. Nu este nici pe departe singura în această direcție a reformulării perspectivei post-1989, perspectivă dominată pînă în prezent de accente ideologice ultraconservatoare. Dau alte exemple, oarecum aleatorii. Autorul susține, de pildă, că Stalin nu a avut inițial un plan de sovietizare a estului Europei. În timpul războiului, el voia doar să împingă cît mai departe de nucleul rusesc pericolul unei invazii (germane). Procesul sovietizării s-a conturat mai tîrziu, din mers, depinzînd și de reacțiile occidentale. Nu este o teză nouă, a fost formulată de istorici precum Tony Judt și John Connelly, iar mai înainte de Norman Naimark. Nu ne-a vîndut nimeni la Yalta, pentru că, pe de o parte, „nimic din ce s-a stabilit la Yalta nu fusese deja stabilit la Teheran” (Judt), iar pe altă parte – conform lucrării de față –, exista o desincronizare frapantă între strategia occidentală și cea a țărăniștilor și liberalilor față de Uniunea Sovietică. Autorul insistă că România Mare a fost gîndită și acceptată de puterile occidentale ca un tampon la expansiunea bolșevismului. Dovadă ar fi intervenția armată românească împotriva sovietelor ungare. Accepțiunea a fost preluată tacit și de elita politică interbelică din România. Ca argument, este adusă paloarea cu care ea a reacționat la dezmembrarea teritorială din 1940. Departe de a se raporta la România Mare ca la un stat „organic”, cum clama, această elită confirma astfel larga răspîndire a percepției structurii statale artificiale a României – cum, de altfel, remarcă Emanuel Copilaș, făceau și comuniștii cînd vorbeau de federalismul românesc.
În sfîrșit, ceea ce autorul tinde să arate pe parcursul întregii cărți este că în primii ani postbelici, între 1945 și 1947, cu toate complicațiile create de ascendentul sovietic la nivel european și local, România „a avut un regim politic democratic”, chiar dacă „fragil”, un regim perceput astfel – dar din perspective diferite – de către toți aliații, adică și de Londra, și Washington, dar și de Moscova. O astfel de teză nu e lipsită de miză. Un cadru democratic, fie el și fragil, presupune un schimb și o luptă de idei; printre aceste idei au fost și cele de sorginte sovietică, ce vor prevala; dar simpla posibilitate a dezbaterii lor înseamnă o domesticire a comunismului. Ca ideologie și ca factor politic, comunismul era o prezență recognoscibilă autohton, ci nu doar prin impunerile Moscovei. Era o continuitate, de altă natură, a actualității pe care i-o crease anticomunismul antonescian.
Nu e pentru prima oară cînd constat că ideile „plutesc în aer”; sau o fi vorba de niște ochelari cu care, atunci cînd mă uit la unele idei, le văd asemănătoare?! Oricum ar fi, am citit zilele trecute despre o altă apariție editorială interesantă, a cercetătorului american de origine poloneză Jakob Mikanowski. În Goodbye, Eastern Europe (Pantheon, 2023), el scrie că, în general, Occidentul vede estul Europei ca pe o zonă omogenă mai ales prin trecutul comunist și prin depășirea în comun a acestuia. Nimic mai fals, argumentează Mikanowski, în estul Europei există o diversitate enormă, nealterată de trecutul recent, și care provine dintr-un amalgam multisecular de relații și poziționări culturale, religioase și etnice. Iar în ce privește comunismul, mai adaugă autorul polono-american, acesta nu este un element alogen, ci unul adînc înrădăcinat în regiune de peste o sută de ani. Cu sau fără ochelari, văd și aici, ca și în cartea lui Emanuel Copilaș, un îndemn est-european de a privi experiența comunistă mai aplicat – și probabil mai adecvat.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.
