Delirul realității
Sînt cărți care pun capăt subiectului. Punct. După ce le citești, te-ai lămurit. Nu mai ai nevoie de alte lecturi pe această temă. Sigur, pentru nuanțe, mai poți citi și altele, dar ca o plimbare de cunoscător printre isprăvile novicilor. O astfel de carte în ceea ce privește societatea comunistă – și nu cred că exagerez – este volumul de memorii al Nadejdei Mandelștam.
Sînt cîteva elemente biografice care „o avantajează” pe autoare din start. A trăit în țara-mamă a bolșevismului, în peștera monstrului, a respirat odată cu el, i-a inhalat răsuflarea de la sursă. Alții i-au simțit dogoarea și duhoarea mai de la distanță și chiar dacă trăiau în țarcul din jurul peșterii, măcar nu erau înăuntru, mai puteau să întoarcă puțin nasul, să se ferească, să se eschiveze. Apoi, în această „calitate” de conlocuitoare, scriitoarea a fost martora celor mai macabre ingestii săvîrșite de monstru. Noi am avut parte de valuri de arestări, de represalii și marginalizări; ea a văzut Marea Teroare, în toate funcțiunile și articulațiile ei.
Cu toate acestea, dacă ar fi fost numai „avantajul” proximității, Nadejda Mandelștam nu ar fi scris această carte de pisc. Mai este și materialul receptorului, tipul de înțelegere care filtra, decela și clasifica întîmplările. La Nadejda Mandelștam acest material era numai bun pentru sortarea secrețiilor comuniste. Un simț infailibil pentru surprinderea și imortalizarea faptului important. O doză tocmai potrivită de psihologie. Empatie generoasă, care mergea pînă spre culcușul monstrului. Răbdare analitică, propensiune pentru categorii. Nu în ultimul rînd, un condei literar care încremenește în statui ale expresiei perene ceea ce altfel ar trece doar ca o boare de percepție tranzitorie.
Iată un exemplu. La un moment dat, ea observă: „În viața pe care o trăiam noi, oamenii cu psihicul sănătos făceau abstracție de realitate ca să n-o ia drept delir”. Este una dintre cele mai exacte definiții ale societății comuniste. Ca să nu cumva să înnebunești, să nu ți se sucească mintea la încolăcirile incredibile ale vieții publice, oamenii normali evadează din realitate. Realitatea a înnebunit, iar cei normali o părăsesc. Dar e posibil așa ceva? Cît timp poți face abstracție de realitate? Cît timp îți poți ține respirația sub apă? Nu e de mirare că mulți ieșeau în cele din urmă la suprafață și respirau realitatea delirantă, în vreme ce alții – și nu puțini – ajungeau să moară înecați. În plan practic, ignorarea cotidianului ducea la apariția unor comportamente care sînt deviante într-o societate normală. Să faci abstracție de cele ce se petrec, să le poți pune în paranteze, este un exercițiu contra naturii omului – și totuși, tocmai așa dovedești că rămîi om. „Regula principală a epocii era să nu observi realitățile”, mai scria Nadejda Mandelștam.
Realitatea căreia îi închideai ușa îți intra pe geam. Epoca la care se referea autoarea era cea a disparițiilor și arestărilor. Oamenii erau ridicați din case, sortați sumar și duși prin Gulag. „Arestați să fie, că de acuzații nu ducem lipsă”, mărturiseau, cinici, cekiștii. Delirul situației era că subiecții nu aveau nici cea mai mică idee asupra motivului arestării. În urma lor, cei rămași încercau să refacă un țesut logic în mușcătura lăsată de absurd. „Trebuie să fi făcut el ceva”, spuneau ei despre arestat, cu o expresie care a rezistat în timp, pînă și în România recentă. Numai Anna Ahmatova, prietena literată a Nadejdei, exclama exasperată: „Nu înțelegeți că sînt arestați degeaba?”. Dar în final, și realiști, și evazioniști ajungeau să spună același lucru: „Sînt pregătit de orice”. Și își încropeau o bocceluță cu cele strict necesare în caz de arestare – cam cum avem noi astăzi la îndemînă, făcute din timp, gentuțele de baie pentru city-break-urile mandatorii.
În altă parte, Nadejda Mandelștam scrie: comunismul e „încercarea de a construi prezentul cu cărămizile viitorului”. Referirea e la apelul constant al comuniștilor la răbdare: da, acum întîmpinăm unele greutăți, dar să vedeți voi ce bine o să ne fie cînd vom ajunge în comunism. Și anii și deceniile treceau, iar oamenii erau îndemnați să vadă clădirile minunate construite cu cărămizile transparente ale nemaipomenitului viitor. Este un exemplu de realitate care a luat-o razna, una care te plimba printre niște clădiri inexistente, iar tu erai îndemnat să scoți și exclamații de admirație.
Nu știu de un echivalent din nazism al memorialisticii Nadejdei Mandelșam. Poate, dar pe departe, jurnalul lui Sebastian Haffner (Raimund Pretzel), care însă acoperă doar primul an de național-socialism. Poate că o explicație ar fi că din trunchiul memorialisticii naziste a ieșit un trunchi mai mare, al memorialisticii Holocaustului. Dar volumul Nadejdei Mandelștam dă seamă de delirul realității produs de oricare societate de control din secolul 20, fie ea nazistă sau comunistă. Și acesta-i un alt motiv pentru care el este unicat.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.
