Comunismul timpuriu
În ce privește comunismul timpuriu românesc, avem deja „clasicii noștri”. Istoriografia comunistă și-a inventat un trecut glorios care, combinat cu oportunismul uman peren, a culminat cu vestita butadă a ilegaliștilor, „puțini am fost, mulți am rămas”. Dar lucrările de după 1989 au început să facă lumină în această privință, referirile devenind din ce în ce mai precise. Aș menționa aici cărțile lui Stelian Tănase Clienții lu’ Tanti Varvara (Humanitas, 2008) și Povestea unui terorist(Omnium, 2022), volumul Racovski. Dosar secret (Polirom, 2008) editat de același autor, Zorii comunismului în Româniade Cristina Diac (Cetatea de Scaun, 2014) și o serie apreciabilă de monografii ale unor actori importanți ai perioadei, monografii semnate de istorici precum Gheorghe Onișoru, Robert Levy sau Lavinia Betea. Pe această linie tinde să se înscrie și recent apăruta carte de la Editura Vremea, Rețelele clandestine comuniste în România: de la Revoluția rusă la rebeliunea de la Tatar-Bunar, o lucrare care ajunge să îndeplinească, involuntar probabil, și un rol de sinteză de etapă la acest capitol.
De exemplu, întrebarea „Cîți membri a avut partidul comunist din România în perioada interbelică?” este destul de frecventă, dar răspunsurile destul de evazive. În carte dăm de cifre precise. În 1923 erau, potrivit datelor de arhivă, 2.634 de înscriși. După interzicerea partidului din anul următor, mai rămăseseră aproximativ 1.300 de membri, dintre care peste o treime prin închisori. După 1950 – apropo de butada de mai sus –, peste 50.000 de oameni susțineau că fuseseră „ilegaliști” în perioada interbelică. Cum se explică proliferarea? Se dădeau și pe atunci „pensii speciale”, este adevărat, dar la fel de adevărat este că destui activaseră în rețeaua comunistă fără a fi și membri de partid, un statut agravant în cazul în care erai prins de Siguranță. Practic, lămurește autorul cărții, istoricul și jurnalistul Radu Eremia, partidul avea două niveluri, unul politic și unul clandestin, ultimul controlînd și banii. Traseul banilor, cu sursa la Comintern și cu un salariu lunar de peste 2.000 de lei la celălalt capăt, la „revoluționarul de profesie”, este un alt aspect salutar lămurit în carte. Interesantă este și supoziția amintită de autor – dacă tot am ajuns aici – că mișcarea comunistă din România interbelică a fost finanțată și prin valorificarea tezaurului României de către bolșevicii care-l sechestraseră.
Dincolo de punctările de acest gen, volumul așază în context primii ani ai comunismului autohton. Ei s-au petrecut, la exterior, într-o perioadă de efervescență revoluționară bolșevică, iar la interior într-o accentuată mișcare centrifugă a cel puțin trei curente, cel din Vechiul Regat, cel din Transilvania și cel din Basarabia. În plus, coagularea și centralizarea unei mișcări comuniste se împiedicau și de unele concepții autoimpuse, în principal de cea a irelevanței factorului național. Altfel, este clar că activismul comunist transilvănean era mai bine articulat intelectual decît oricare alt confrate regional și că ramura basarabeană comunistă nici măcar nu se raporta la București, ci la Odessa sau și mai departe, și mai la est, la Kiev, Harkov sau Moscova.
În schimb, pericolul bolșevic a luat, potrivit autorului, forme concrete și periculoase pentru noul stat român. Nu comunismul de interior, ci cel de exterior amenința acest stat. Sînt opinii – de care am mai vorbit aici – potrivit cărora România Mare fusese acceptată de occidentali pentru că se putea opune expansiunii bolșevismului. Dar pînă la a salva Occidentul, ea a avut a se salva pe sine. La un moment dat, arată autorul, două armate roșii se masaseră la frontierele României, una la est, în Rusia și Ucraina bolșevizate, și alta la vest, în Ungaria sovietizată. Numai o desincronizare a bolșevicilor lui Lenin și Troțki a evitat atacul din est, în vreme ce pericolul din vest a fost îndepărtat printr-o ofensivă a armatei române.
Și astfel s-ar explica preocuparea ulterioară a partidelor majore din România interbelică pentru monitorizarea pericolului bolșevic. Dacă preocuparea ar fi fost dată de dimensiunile insignifiantei mișcări interne comuniste, ea ar fi fost disproporționată. Dar ea s-a justificat mai ales prin acest moment inaugural, cînd însăși existența statului a fost amenințată, din afară. Momentul a părut să șocheze mai ales clasa politică, căci la nivelul populației el nu a făcut decît să consolideze un sentiment antirusesc preexistent. Dar clasa politică românească, în general conservatoare, a părut afectată în așa măsură încît, pe de o parte, și-a reprimat orice raportare ulterioară mai pragmatică la adresa regimului instalat la conducerea masivului vecin răsăritean, iar pe de altă parte, de la un anumit moment încolo, și-a permis să ascundă sub flamura anticomunismului multe dintre propriile planuri populistoide de păstrare a influenței și a privilegiilor.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.
