Simbioza supremă
Dar dacă odată cu vîrsta ne tîmpim? Și dacă la ce devenim mai buni e doar mascarea decrepitudinii?
Nu rîdeți, nu plîngeți. Nimeni nu scapă. Diferența e doar de grad și de intensitate. Dar e clar de ce parte a pantei sîntem. Cam de pe la 17 ani încoace. La unii, procesul e mai accelerat. La alții, mai lent. Valabil și la camuflare. Unii se pricep mai bine, alții nu. E ca un talent. Cine reușește și prinde și vreun culoar, ajunge un mare filozof, politician, om de ştiinţă, șef de trib sau membru în sfatul țării.
Exagerez? Uitați-vă în jur și chiar mai aproape. Crește o senzație că în loc să fim mai înțelepți, sîntem mai rău de atît. Ce era negativ s-a accentuat mai tare, ce a fost bun s-a tocit. Nu am reușit decît să deținem controlul, la un moment dat, nu să îl și reținem. Noroc cu propriile legi pe care ni le-am dat singuri, mai demult. De cîți nu spunem că s-au prostit la bătrînețe? Cîte exemple nu avem de decizii găunoase, de încăpățînări stupide, de comportament stereotip din partea celor de la care te-ai aștepta să aibă flexibilitatea de a se adapta la circumstanțe? Cîte decizii proaste nu au luat liderii politici? Și în cîte aventuri ideologice nu s-au lăsat antrenați oameni maturi, despre care se presupunea că judecă, că au discernămînt?
Dar oricît de bun ai fi la camuflare, Doamne ferește să fii pus la testare! Tot ce ai construit cu migală, toate ochiurile astupate, toate ornamentele adăugate cad - și rari sînt cei ce nu lasă să se vadă toată decrepitudinea în care au ajuns!
Practic, după momentul fast al convergențelor intelectuale și somatice din prima tinerețe, noi mai gestionăm doar camuflarea căderii. O spun fără cea mai mică urmă de ironie. Psihologic, așa s-ar putea explica multe. Am văzut un film cu un personaj care își pregătea din vreme anii „senectuții”, își plasa mesaje pe care să le vadă în viitor, cînd urma să își piardă din cuprinderea cognitivă. Dacă noi toţi, dintr-un instinct al speciei, procedăm de fapt tot așa? Dacă tot acest cult al înțelepciunii și experienței care ar veni ca suplimente ale vîrstei nu e decît o formă de mascare a decăderii? De aici și valoarea muncii de camuflare. Ea e, de fapt, eroică. Compensăm cît și unde trebuie, în dozajele optime, prin observație, experiență, simț de răspundere și conservare. Dar primele idei și percepții au fost. Acum doar repetăm sau refacem sau ne amintim. De gîndit, atunci am gîndit, la apogeu. Acum doar verificăm teoria.
Chestiunea e că și apogeul e insuficient. E prea scurt ca să producă ceva. Tot în alunecarea lentă pe pantă e și folosirea de el. De aceea, poate, cei mai în vîrstă sînt mai bine creditați. E o conlucrare aici. Sîntem propriii noștri paraziți. Simbioza supremă.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: Edvard Munch/ Seară pe (strada) Karl Johan, 1892. Sursa: ibiblio.org
