Revoluția română, între previzibil și spontan

Există o ezitare ajunsă aproape generalizată atunci cînd apar referiri la momentul căderii regimului comunist român din 1989. Deodată, vorbitorii par să nu îşi mai găsească expresia potrivită. Unii spun „evenimentele” din 1989, alţii „revoluţia”, alţii „revolta”, alţii „lovitura de stat” sau „revoluţia furată”. La toţi parcă e o notă de nesiguranţă, chiar dacă uneori acoperită rapid de un aer degajat, de cunoscători edificaţi. 

Realitatea e însă că momentul în sine e unul complicat, care nu se pretează la definiri succinte, ci la descrieri de nuanţă. Am găsit o astfel de descriere în volumul de istorie est-europeană publicat de istoricul american John Connelly în 2020. El remarcă „bizareriile” revoluţiei române (o numesc astfel pentru cursivitatea expunerii): faptul că Ceauşescu e huiduit pentru prima oară la un miting, că armata trece de partea demonstranţilor, că de „niciunde” – din România lipsind la acea vreme orice opoziţie politică sau civică, în partid sau în afara lui – apare un guvern alternativ. Dar cu toate acestea, teoria unei conspiraţii din afară la adresa regimului Ceauşescu nu are acoperire în dovezile apărute între timp. Da, pare clar că un grup de foşti activişti de rang înalt doreau plecarea lui Ceauşescu, dar şi ei au fost surprinși de derularea rapidă a evenimentelor, adaptîndu-se la acestea eficient și din mers. „Revoluţia (română) a fost rezultatul unui amestec de acţiuni planificate şi reacţii spontane”, a scris Connelly. 

Istoricul american prezintă însă evenimentele din 1989 şi în context regional. Este un caz tipic pentru situaţia în care cadrul general lămurește multe din aspectele particulare ale unui proces. Ţările est-europene erau împărţite la acel moment în două categorii: prima, unde intrau Polonia şi Ungaria, era cea în care exista o opoziţie faţă de regim, precum şi un dialog între partid şi Opoziţie privind reforma necesară; cea de-a doua categorie era a ţărilor neostaliniste, cu conduceri care respinseseră perestroika lui Mihail Gorbaciov – România, Republica Democrată Germană (RDG), Bulgaria şi Cehoslovacia. Așadar nu doar Nicolae Ceaușescu susținea că ideile liderului sovietic nu aveau nici o relevanță pentru țara lui, ci și Erich Honecker, Todor Jivkov sau Gustav Husák. Specificul României în acest context era dat de combinarea simultană a unor caracteristici negative întîlnite punctual şi la alte state; de exemplu, România împărțea cu Polonia o situaţie economică dezastruoasă, cu RDG amploarea poliției politice, iar cu Bulgaria cultul familiei conducătoare, deşi aici Ceauşescu a mers mai departe, instituind și ceea ce Connelly a numit „o dictatură naționalistă de tip latino-american”. Din acest unghi, presiunile acumulate în cazul României pot explica în parte violenţa răsturnării regimului, în rest putînd fi vorba de deciziile responsabililor locali, din armată sau Servicii; în RDG, de exemplu, aceștia nu s-au putut hotărî să tragă în oameni. 

Pe lîngă analiza regională, John Connelly mai introduce alte două cadre: unul politic şi celălalt istoric. După faza stalinistă a instaurării comunismului în estul Europei, elita conducătoare a ajuns la un fel de contract cu populaţia, unul mai clar în Polonia şi Ungaria, unde au existat tentative de masă violente de respingere a sovietizării, şi altul oarecum tacit în restul ţărilor. Contractul prevedea ca în schimbul modernizării, al siguranţei sociale şi al asigurării unui nivel minimal de bunăstare, populaţia să intre într-o pasivitate politică constantă. Începînd însă din anii ’70, elita comunistă nu s-a mai putut achita de partea ei de contract și era deja evident că sistemul occidental produce mai multă bunăstare decît cel comunist. Pentru a salva contractul intern, comuniștii au recurs la împrumuturi externe, iar cînd scadența acestora a sosit, au dat din colț în colț. Nu și în România, unde Ceaușescu nu s-a sinchisit de marasmul economic și social în care intra populația, ci din contra, a accelerat exporturile alimentare și de bunuri pentru a-și plăti datoriile făcute pentru proiectul atît de drag stalinismului, industrializarea forțată. Pe această pantă a căzut comunismul, și cu toate că pare a se sfîrși brusc în 1989, parcurgerea ei a durat aproximativ douăzeci de ani. 

În sfîrșit, cadrul istoric e dat de o comparație neașteptată. Cartea lui Connelly începe cu secolul al XIX-lea și are deci o perspectivă mai vastă decît abordările de istorie recentă. Îi permite să formuleze ideea că 1989 este un fel de 1848, dar unul cu final fericit, în sensul că vechiul regim vizat de revoluție a fost pînă la urmă răsturnat. Remarcabilă e observația că 1848 s-a petrecut după o serie de recolte proaste și de blocaje economice, întocmai ca și 1989. Setea de libertate și de dreptate a oamenilor se trezește mai tare la viață pe burta goală, după cum pare a arăta cartea istoricului american prin exemplele celor două revoluții europene – sau după cum susține o butadă popularizată chiar de comuniști, potrivit căreia „economicul determină socialul”.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, 2022.