Jurnal pandemic
Autoritățile nu spun, jurnaliștii nu își pun problema să întrebe. Marea dispută, dar și aceasta pe furate, ca hiena la masa leilor: dacă se publică sau nu o „stenogramă”, ceea ce înainte nici nu se discuta. Dar unde sînt îndoielile, unde răspunsurile? Anunți pe Facebook, decretezi la televizor, dai un tweet și nu iei alte argumente în seamă, în afara celor ce ți-au trecut ție prin cap? Nu mai e loc de scepticism? Nici o explicație? Pogoară un fel de misticism al virusului, „responsabilii” arată în sus și în jur cu degetul, spre cel nevăzut, iar ziariștii, deodată edificați, își închid încet carnetele, precum tăcu Șeherezada la zori.
La știri se pune accent pe numărul de morți. Cît a provenit din China, nu stîrnea mare emoție. Cînd a venit din Italia, lumea a devenit sensibilă. Dar bilanțurile sînt seci, în tradiția buletinelor de la cutremure sau accidente aviatice. Nu sînt prezentate demografic sau contextual. Dintr-o sută de știri, cu numărul de victime cred că vreo două, trei sînt însoțite de precizări privind vîrsta, starea de sănătate preexistentă, ponderea în rata generală de mortalitate. Nu se face nici profilul cazurilor critice, sau cel puțin eu nu l-am văzut, referindu-mă la cel al pacienților din România.
Senzația e că am decolat, dar nu știm pe unde zburăm și unde aterizăm. Mai mult, multora nici nu le trece prin cap să întrebe și să se întrebe. Situația e ca în Cartea Junglei, cu șarpele Kaa: nu i ne uităm în ochi. Dar nu cumva sîntem deja hipnotizați?
Nu mai înțeleg. Pe vremea fostei crize, ne săturarăm de austeritate, servită și cu lingurița, și cu polonicul, și la antreu, și la felul principal, și la desert. Acum, nici n-am apucat să cerem și sîntem îmbiați cu amînarea ratelor, scăderea dobînzilor, salarii subvenționate. Stăm acasă cu copiii și sîntem plătiți. De unde banii? Nu se știe. Nu se spune. Să nu înjure el, Băsescu, care tăia vitejește atîtea pensii și salarii?! Păi așa se combate o criză? Sau n-o fi criză? O fi mama ei?!
Un militar, un civil și un ministru ies marțial la televizor ca la Revoluție și anunță închiderea cafenelelor și restaurantelor. A doua zi, firmele cu pricina nu fuseseră încă înștiințate oficial de decizia Guvernului. S-a presupus, desigur, că toată lumea trebuie să se uite la TV ca niște buni cetățeni și să ia drept literă de lege ce s-a spus acolo. A treia zi, vin și anunțurile privind ajutorul de stat, patronii „au fiert între timp în suc propriu”, tot ca în anii ‘90. Pînă una, alta, de criza asta bugetarii au tras obloanele, privații suferă.
Nu îmi mai arde să rîd de Orban, de Iohannis, de PSD și de USR. Mi se par mici și pitici, cu calculele lor meschine de anticipate, de fapt nici ei nu știu ce se întîmplă, parcă i-a luat și pe ei frica, mai ceva ca pe cei de peste 70 de ani. Frica personală, nu cea statală. Căci, iată, nu-i salvează nici măcar imunitățile pentru care au sacrificat atîtea, de la hobby-uri și tihnă, pînă la obraz, unii la ambii obraji. Au intrat în autoizolare și nici nu sînt amuzanți cum vorbesc ei de-acolo, ca vlogherițele.
Unde-s refugiații? Unde-s celelalte crize? Brexit și amenințările la adresa unității UE? Rușii și soarta NATO?
Interesant cum toți iau aceleași măsuri. Nu contează că e democrație sau tiranie. Că e liberalism sau comunism. Ayatolahi sau rabini. China sau SUA. Trump sau Putin. Pustie e Mecca, pustii bisericile. Deșert Wuhanul, golit Madridul. Peste tot, aceeași reacție. Toate orașele lumii seamănă acum, cum nici scenaristul de la Netflix n-a apucat să-și închipuie.
Iar au apărut cei trei, ministrul, civilul și cel în uniformă. Au prezentat în premieră „ordonanța militară”. Nu au răspuns la întrebări, la sfîrșit s-au rotit pe călcîie și au plecat și nimeni nu e deranjat de pirueta oficială. Izolarea autorităților e în primul rînd mediatică. Oamenii se mulțumesc cu fermitatea lor de împrumut, ei se mulțumesc cu frica oamenilor.
Cum e să ai peste 75 de ani în vreme de coronavirus? Cum te uiți la ai tăi, la copii și nepoți? OK, știai că în principiu vine - la Cotoroanța cu coasa mă refer - dar acum, la concret, ce mai zici? Oricum, unora poate nu li se mai pare o tragedie, poate pe undeva e o ușurare să plece din așa balamuc. Și înainte era complicat, dar acum chiar că lumea asta nu mai are nici o șansă.
Am nimerit la supermarket cînd tocmai se aplica noua regulă a intrării în grupuri de cinci persoane. Nu știu cum, nu știu de ce, dar asista și poliția la eveniment, cu girofarurile pornite. Deodată paznicul de la intrare pe lîngă care am trecut de sute de ori fără să se întîmple nimic devenise foarte important: număra pînă la cinci și gata, stop, cînd ridica el mîna, coada nu mai mișca. Iar eu m-am întrebat: ce fel de supermarket e acela care poate înghiți doar dumicați de cinci? El, căruia îi plăcea la nebunie vînzoleala, ghiorăitul de maț al clienților dinăuntru? De ce cinci, și nu zece sau douăzeci, că oricum nu s-ar simți în pîntecul balenei?
Ce lipsește din supermarketul totuși plin: drojdia uscată. Mi-a zis un vînzător că s-a dat „din prima zi” (există și ziua zero deci) și așteaptă stoc nou. Consecința e că blocurile și apartamentele trebuie să înceapă să miroasă acum a gogoși și pîine caldă, dar văd că încă nu o fac.
Apropo, ce le-a cășunat și pe hîrtia igienică? De ce e o chestiune vitală? Doar nu e carne, paste sau mălai?! Nu e nici măcar o reminiscență a penuriilor comuniste; englezii, canadienii s-au repezit și ei la hîrtia igienică. O fi probabil un fel de asigurare că în neagra barbarie care e pe vine și ea, o vreme oamenii vor avea cu să se șteargă civilizat, ca odinioară. Cineva are o explicație mai prozaică. Se vede cînd hîrtia igienică începe să dispară, pentru că are volum. Și atunci ochiul nostru de vînător - culegător prinde de veste, iar spiritul de turmă acționează. Pun și eu mîna pe un bax, două, trei, zece.
Ciudat e și cum primele care dispar nu sînt magazinele de hrană, nici benzinăriile, nici casele de pariuri, pe care le cercetăm frenetic, ci librăriile, care erau oricum pe o pojghiță subțire pe timp de încălzire globală. În vreme ce ne frămîntăm ce să mai facem, ele mor în tăcere. Unde dai și unde crapă. Chestiunea e că prin ele poate aveam o șansă să găsim cheia la ce ni se întîmplă, sau măcar o consolare. Un gînd mai adînc, o experiență similară, trăită de unii mai înțelepți ca noi. Dar știți cum e, n-am citit eu cînd nu era criză, să mă apuc tocmai acum, cînd parcă mă mănîncă rău, enorm, ca niciodată, nu numai nasul, ci și burta?
A, și dacă pică și internetul? Nu erau bune bucățile alea de hîrtie legată din librării care - nu ca Instagram-ul și You Tube-ul - se pot citi și fără net, ba chiar și fără curent?
E un spectacol literar ce se petrece, am simțit asta de la început. Mai întîi m-am întrebat în cît timp se va mișca un oportunist să scoată un roman pandemic, apoi l-am văzut pe un critic literar oferind gratis cîteva idei de astfel de romane, pornind de știrile zilei. Ieri am citit ce a scris un regizor și actor englez, Simon Callow: „numai literatura ne poate ajuta să ne facem o idee despre actuala pandemie”.
Ordonanță militară. Recesionat. Impactat. Contacți. Izolați. Carantinare. Termeni noi, declinări și conjugări nemaivăzute.
Totuși, nu toate lucrurile născute de pandemie au malformații. Unele se pot păstra. De exemplu, o anume grație a distanței între oameni. Ai nevoie de mai multă grijă ca să nu încalci granița intimității celuilalt, ceea ce îmi place. La magazine, de exemplu, a apărut un geam între client și casier. Păstrezi distanța pe stradă. Ca să tușești, te tragi deoparte. Pe aceeași linie, aș păstra din vremea pandemiei și lucrul de acasă. O atitudine de mizantrop, dar elegantă și parcă mai reprezentativă pentru epoca noastră online. O altă învățătură, practică, e legată de statutul angajatului. Mulți patroni îi plătesc pe angajați cu salariul minim, iar restul îl completează la negru, în mînă, ca să evite taxele. O întreagă economie e construită astfel. Acum însă, de pandemie, guvernul asigură 75% din salariul angajatului intrat în șomaj tehnic, ceea ce înseamnă de cele mai multe ori doar 75% din salariul minim. Pandemia scoate la iveală tarele fiscalității noastre.
Sînt curios - dar nu așa de tare - cum se împacă oamenii acasă, cînd deodată nu mai au scuza serviciului sau a școlii și trebuie să se suporte reciproc toată ziua și zile-n șir, în doi, în trei, în patru, cîți or fi în familie. Poate că abia asta îi va face să se apuce de citit. Chiar, poate că nu e o ocazie să exersăm „distanțarea socială”, nici „jocurile indoor”, nici măcar relațiile de familie. E mai degrabă o șansă la solitudine și meditație.
Mi-a plăcut cum au lăsat intelectualii jos, încet, cruciada împotriva celor ce nu au crezut în imunitatea la Covid a sfîntei lingurițe de împărtășanie. Acum, tot pe Facebook, unul se roagă, altul povestește cum se baricadează singur în biserică. O înfiorătoare imagine apocaliptică îl bîntuie: Sfîntul Potir doar pentru el, în vreme ce afară fiara spurcată dă tîrcoale.
O, și zumzetul de pe Facebook. Vioi, neîntrerupt, din mii de glasuri, care mai îngroșat, care mai spiritual, care mai ironic, care mai alarmist, care mai temător, care mai împăciuitor, care mai hazliu, care mai profetic, care mai vindicativ, care mai doct, care mai serafic, care mai sibilinic. Sînt de toate, e delir social-media, Zuckerberg iar și-a îngroșat conturile. Autoizolare? Fie, dar tot ne dăm mînuța pe Facebook. Dacă nu virusuri, să propagăm totuși ceva: zvonuri, observații, sfaturi. Socializarea nu moare cu distanțarea.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: arhiva autorului
