Un text canonic

Trebuie să avem grijă ce gîndim despre prezent, s-ar putea ca această versiune să rămînă în istorie. Altfel spus, prima impresie pe care istoria și-o face, prin noi, despre noi s-ar putea să fie și cea definitivă. Așa mi s-a părut la un moment dat, petrecînd ceva timp prin arhivele celui de-al Doilea Război Mondial și văzînd că interpretări care au părut ulterior mari concluzii ale istoricilor erau, de fapt, deja comune în presa momentului. Ele se vehiculau încă de pe atunci, la cald, iar posteritatea le-a preluat de bune, chiar dacă la început fuseseră făcute în multe cazuri în baza unor informații limitate, atît cît erau disponibile în acele vremuri de maximă propagandă. 

Dar aceeaşi senzaţie am avut şi de curînd, mai precis cu prilejul controversei privind respingerea candidaturii României la Spațiul Schengen. A rezonat din nou una dintre ideile din prezent despre prezent care riscă să ajungă clișeu, și de aici în viitoare manuale de istorie. Şi anume, am auzit iarăși versiunea „colonizării” României. Haide, domnule, spun unii, tot mai mulți și tot mai tineri, de-aia ne-au vrut în UE, ca să ne facă piață de desfacere. Ne-au luat tot, petrolul, gazele, finanţele, nu mai avem nimic al nostru, am ajuns sclavii Europei – au reclamat ei, indignaţi de atitudinea Austriei. Prin generalizare şi repetare, această interpretare, profund eronată, riscă să îşi lase amprenta pe profilul istoric al celor trei decenii postcomuniste, cînd am fi trecut „de la un stăpîn la altul, de sub cizma Moscovei sub dictatura Bruxelles-ului”.

De aceea nu este inutil să reamintim din nou şi din nou cum au stat, de fapt, lucrurile. Dacă nu din motivul „istoriografic” arătat, măcar pentru că părem ridicoli cum vociferăm nemulţumiţi, cocoțați pe sacii deja urcaţi în car. Cu hipermarket-urile pline, uităm acum cît de important a fost, de exemplu, ca după criza economică din 1997-1999 să reuşim să atragem în ţară capital străin, care să ne scoată din recesiune. Cît de importante au fost privatizările de pînă acum zece-cincisprezece ani, care au răsturnat raportul dintre întreprinderile şi regiile socialiste moştenite din comunism şi cele cu capital privat în ansamblul firmelor din România. Uităm de un alt raport răsturnat după 2002, atunci cînd s-a desfiinţat obligativitatea vizelor pe termen scurt pentru Spațiul Schengen și numărul cetățenilor români plecați la muncă în străinătate a crescut, de la cîteva sute de mii înainte de 2002, la aproximativ patru milioane după un deceniu, oameni care altfel ar fi îngroșat rîndurile şomerilor. Această emigraţie din mediul rural şi suburban al României a contribuit la reforma mută din agricultură, în sensul că, fără mari convulsii sociale, un domeniu în care activau unul din trei români a ajuns să aibă un număr adecvat de lucrători. 

De altfel, pe lîngă informaţiile prezentate mai sus, am putut citi într-o lucrare recentă că, pentru prima oară în istorie, România începe să recupereze decalajele economice care o separă de estul şi de vestul Europei. Este vorba de capitolul intitulat „Economia României după 1990”, avîndu-i ca autori pe Bogdan Murgescu, Christian Năsulea şi Diana-Florentina Năsulea, din cadrul monumentalului volum Panorama postcomunismului în România, publicat anul acesta de Polirom (editor Liliana Corobca). Într-o lucrare anterioară, profesorul Murgescu arătase că decalajele economice ale României faţă de restul Europei, în pofida opiniei comune, s-au adîncit în perioada interbelică, şi că ele şi-au continuat această tendinţă şi în perioada comunistă, inclusiv comparativ cu ţările-surori din „lagărul” socialist. Aşa că nu mică mi-a fost mirarea să citesc că, în primele două decenii ale secolului 21, „România a reușit să aibă rate de creştere mai mari decît majoritatea statelor europene şi să recupereze o parte considerabilă a decalajului economic faţă de restul UE”, fapt demonstrat cu cifre, tabele şi statistici. Inclusiv la nivel de pondere a diferitelor ramuri economice în PIB (agricultură, industrie, servicii şi impozite), România s-a apropiat de structura economiilor dezvoltate. Argumentaţia din acest capitol semnat de autorii citaţi este una dintre cele mai clare şi mai puternice pe care le-am întîlnit în privinţa interpretării evoluţiei României după 1990 – un text într-adevăr canonic privind istoria recentă.

Ceea ce nu înseamnă că situaţia este ireversibilă. Conjunctura favorabilă a fost dată, arată cei trei autori, de un complex de factori, printre care integrarea în UE, investiţiile străine directe şi costul relativ ieftin al forţei de muncă. În scurt timp însă, acest set nu va mai fi de actualitate, iar România va trebui să facă faţă noului context. Mai mult, politicile populiste din perioada 2015-2019 au condus la legarea cheltuielilor statului de diverse obligații, ceea ce, în cuvintele autorilor, echivalează cu „subminarea pe termen lung a capacității statului român de a-și asuma rolul de stimul al dezvoltării economice”. Desigur, e o exprimare elegantă. Deja această incapacitate se vede pe termen scurt. Anul acesta, autoritățile de la Bucureşti au reușit să inaugureze doar treisprezece kilometri de autostradă – plus o staţie de metrou botezată după un scriitor care ar fi încondeiat bine situaţia, dacă ar fi apucat-o: Tudor Arghezi.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, 2022.