Hotel Metropol
După ce Germania a atacat Uniunea Sovietică în iunie 1941, Winston Churchill l-a rugat pe Stalin să le permită ziariștilor britanici și americani să vină în Rusia pentru a relata despre încleștarea Armatei Roșii cu Wehrmacht-ul lui Hitler. Calculul lui Churchill era evident: astfel de reportaje aveau să ridice moralul populației, care se putea încredința că Marea Britanie nu mai înfruntă singură ofensiva nazistă, ci avea un ajutor de nădejde. Pînă la acel moment, ziariștii străini erau o raritate în URSS-ul proceselor înscenate și al colectivizării forțate, iar cei foarte puțini a căror prezență în țară era tolerată făceau o echilibristică periculoasă cu autoritățile.
La rîndul lui, nici Stalin nu a avut de ales. Așa cum, pentru Marea Britanie, URSS era momentan singurul aliat combatant, și pentru URSS Marea Britanie era singurul partener de front. Și a acceptat cererea lui Churchill, așa încît în scurt timp spre Moscova nu înaintau numai Panzerele, ci și o duzină de ziariști britanici și americani. Aceștia însă nu urmau să aibă nici pe departe libertatea de mișcare a tancurilor naziste.
Toți ziariștii străini au fost cazați într-un singur loc, de unde nu li s-a dat voie să iasă niciodată de capul lor. Locul ales a fost hotelul Metropol din centrul Moscovei, care mai există și astăzi, un nume de rezonanță încă din regimul țarist și unde pentru o vreme a activat și guvernul revoluționar bolșevic. Ziariștii au stat aici ca într-o închisoare de lux, cu apă caldă și mîncare la discreție într-o capitală devastată de nenumărate penurii, sărăcie cronică și război. Singurele lor surse de informații erau comunicatele sovietice și presa de stat. Și chiar și așa, depeșele către New York Times, BBC, Daily Telegraph, The Times și alte publicații occidentale prestigioase treceau fără excepție pe la cenzorii sovietici. Practic, nici o expresie, nici un cuvînt de la corespondenții străini la Moscova despre ceea ce se întîmpla în URSS nu a trecut frontul în Vest fără să fi fost aprobat de cenzură. Uneori ziariștilor li s-au servit informații de-a dreptul otrăvite, cum a fost cazul cu conferința de presă „înscenată” despre masacrul de la Katyn, pe care Kremlinul voia să-l arunce în cîrca naziștilor.
Chinul jurnaliștilor occidentali în Moscova lui Stalin este relatat într-o carte din 2023 a lui Alan Philps, un jurnalist occidental acreditat de asemenea la Moscova, însă în anii ’80 și ’90. Cartea descrie în amănunt momente semnificative ale acestei istorii negre – sau poate roșii – a profesiei, cum ar fi singurul „interviu” dat atunci de Stalin (și care a constat în răspunsul scris la două întrebări trimise în prealabil) sau memorabilul toast pe care Vernon Bartlett, versatul politician-corespondent al BBC, l-a ținut în fața lui Stalin la o recepție. „Să bem pentru o presă liberă!”, a spus el, completînd: „Un popor liber înseamnă o presă liberă!” –ceea ce a atras imediat replica lui Stalin către ambasadorii occidentali din jurul său: „Acest tînăr are gura mare!”.
Cu alte cuvinte, ziariștii de la hotelul Metropol au avut multe broaște rîioase de înghițit și nu puțini au fost aceia care nu au suportat tratamentul și au plecat. Alții au fost împinși să plece sau nu li s-a mai dat voie să se întoarcă, dacă au fost nevoiți să revină temporar acasă, din motive personale (cazul A.T. Cholerton de la Daily Telegraph). Cititorii și ascultătorii nu știau însă în ce condiții relatau jurnaliștii. După război, a fost un șoc pentru ei cînd au aflat că, de fapt, informațiile pe care le-au crezut erau controlate. După cum spunea ulterior Vernon Bartlett, consecința a fost că, după război, publicul britanic a avut nevoie de mulți ani pentru a se edifica în privința adevăratei naturi a comunismului sovietic, după ce în timpul războiului starea de fapt din această țară a fost profund cosmetizată de relatările „de la fața locului”.
Desigur, Stalin știa prea bine cum îi tratează pe ziariștii occidentali, dar interesant este că și Churchill a știut la ce corvoadă i-a supus stagiul sovietic. În timpul conferinței de la Moscova din octombrie 1944, premierul i-a chemat la ambasadă pe jurnaliștii britanici și americani aflați în capitala sovietică. „Ca vechi jurnalist” ce se considera și el, le-a mulțumit pentru activitatea depusă în condițiile date. Le-a spus că îi respectă pentru „cum încearcă să facă omleta fără ouă”, adică relatînd fără a-l deranja pe „Uncle Joe” și punînd relațiile anglo-sovietice deasupra meseriei într-un moment istoric delicat. Întrebarea este însă dacă i-a folosit pînă la urmă cuiva această strategie. Probabil că profesiei de jurnalist cel mai puțin.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.
