Rushdie neînțelesul
Unul dintre momentele regretabile ale anului 2022 este tentativa de asasinare a lui Salman Rushdie. Povestea e veche, de peste 30 de ani. Romanul lui Rushdie Versetele satanice a fost considerat blasfemiator de către fundamentaliștii islamici, iar octogenarul ayatollah Khomeini, liderul suprem de atunci al Iranului, l-a declarat pe scriitor drept o țintă legitimă a oricărui musulman. Sentința transnațională nu a fost niciodată ridicată în totalitate. Culmea este însă că cea mai gravă încercare de îndeplinire a fatwei date în 1989 s-a petrecut acum, într-o epocă în care tocmai regimurile liberale sînt supuse discreditării sistematice și cu adevărat insultătoare, prin tot felul de fabulații conspiraționale și știri false.
Publicarea în românește a scrierilor lui Salman Rushdie (beletristică, eseistică, memorialistică) i se datorează (aproape) în totalitate Editurii Polirom. Editura ieșeană a scos chiar și o serie de autor „Salman Rushdie”, printre care și Versetele satanice, în 2007, iar cea mai recentă traducere a lui Salman Rushdie la Polirom este culegerea de eseuri apărută anul trecut și intitulată Limbaje ale adevărului. Publicarea lui Rushdie, și mai ales a Versetelor…, a fost multă vreme un act editorial riscant. Hitoshi Igarashi, traducătorul japonez al lui Rushdie, a fost omorît în 1991, și el fiind sub incidența fatwei în calitate de colaborator al lui Rushdie. În același an, și traducătorul italian al scriitorului a fost înjunghiat în apartamentul său din Milano, iar în 1993, editorul norvegian al lui Rushdie a fost împușcat de mai multe ori într-o parcare, dar a reușit să supraviețuiască.
Salman Rushdie ar fi trebuit să fie un scriitor foarte popular printre cititorii români. Una dintre temele majore ale romanelor și eseurilor sale, poate cea mai importantă, este cea a identității individuale și de grup. Este o temă reprezentativă pentru emigranții români de astăzi, în particular, dar și pentru alți români, în general, care de la fanarioți încoace continuă să își pună problema echilibrului dintre local și universal, dintre autohtonism și modernism, dintre autoritarism și liberalism, dintre Orient și Occident.
Nu este greu de intuit de ce tocmai această temă a ajuns fundamentală la Rushdie. Născut în India, în zorii independenței țării (țărilor, mai exact, dacă includem și Pakistanul și Bangladesh-ul), educat în Occident, în Marea Britanie, scriitorul s-a găsit permanent la confluența problematicilor integrării și dezintegrării, așa cum au făcut și pașoptiștii români, și intelectuali interbelici, dar și generațiile postbelice sau postcomuniste. Raportarea la Occidentul civilizator nu este monopol românesc, ba chiar am putea învăța multe de la experiența în acest sens a celor din ceea ce și românii numesc, cu o undă de superioritate gratuită, „fostele colonii”. Nu este, cu alte cuvinte, neapărat necesar să fii o țară europeană pentru a avea o experiență bogată în ceea ce privește convulsiile modernizării.
Astfel că este cît se poate de firesc să constați că și Versetele satanice nu are de fapt de-a face decît în subsidiar cu religia și islamul. În principal, romanul este tot despre integrare și dezrădăcinare, despre tribulațiile omenești între aceste tentative dramatice. Tot ce i se poate reproșa lui Rushdie este că în Versetele satanice a încercat să îi „umanizeze” pe Mahomed, pe arhanghelul Gavriil, pe Satan, trecîndu-i și pe ei, atît cît îi lasă biografia, prin caznele căutării identității; dar de aici și pînă la condamnare la moarte nu este nici o cale de trecere, ci doar un abuz politic brutal.
După atentatul din august 2022 asupra lui Rushdie, petrecut într-un orășel american din vestul statului New York, mulți au vorbit iarăși despre scriitor ca despre un reprezentant al mișcărilor civice de apărare a libertății de exprimare. Prin opera și sacrificiul său, au spus ei, Salman Rushdie s-a ridicat împotriva fundamentalismului religios și a absurdei sale pretenții de a subordona și desființa libertatea individuală. Aș remarca însă că aici nu e nimic voluntar, Salman Rushdie nu și-a dorit un asemenea statut și martiriu. El însă a ajuns în această situație pentru că nu a avut cum să fie altfel decît el însuși. Nu s-a putut reprima, indiferent dacă exista sau nu în afara sa o forță care să inițieze represiunea. Ironia este că, la extrem, Rushdie admite că și fundamentalismul are dreptul la manifestare, dar această atitudine este prea subtilă pentru judecătorii săi de ocazie, în sutane sau fără.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, 2022.
