O grămăgioară de spumă

Ceea ce mă surprinde plăcut de fiecare dată cînd citesc basme sau legende populare românești este o anume familiaritate a povestitorului cu supranaturalul. Toată atmosfera lecturării folclorului este una nocturnă, onirică – și totuși aici strălucește prin contrast atitudinea pragmatică și directă a omului din mijlocul întîmplării suprarealiste. De exemplu, reprezentarea ființei supreme, Dumnezeu, nu e o întreprindere accesibilă doar sacerdoților și nici rezultatul unei întîlniri de gradul trei ca în literatura SF. Dumnezeu șade la o masă și scrie toată ziua, dar în podele are niște găuri prin care se uită la lume și vede „toate cele”. Așa spune simplu legenda, iar povestea curge mai departe la fel de firesc. Ca să viziteze pămîntul, Dumnezeu nu are nevoie de vreo transformare, ci coboară direct din odaie, eventual însoțit de Sfîntul Petru, și mai îndreaptă lucrurile, ici și colo, căci creația, chiar dacă îi aparține, nu e sau nu a rămas perfectă. Cum ar fi faptul că, pînă nu demult, oamenii știau cînd vor muri; dar pentru că l-a văzut pe om intrînd în letargie și delăsare știind că i se apropie sorocul, i-a luat această cunoștință, iar omul a continuat să năzuiască și să construiască pînă în ultima sa zi. La fel și cu rivalul lui Dumnezeu, necuratul. Nu e o abstracțiune, ci o ființă cu reprezentare concretă, chiar dacă una respingătoare, în concordanță cu natura sa. Puterile lui sînt aproape egale cu cele ale lui Dumnezeu, amîndoi luptîndu-se pentru sufletele oamenilor. După drac umblă însă să-l trăsnească cu fulgerele sale Sîntilie, care-i vine uneori de hac. 

În toată desfășurarea aceasta nu este vorba, cred, de o altă perioadă din istoria omenirii, una în care omul ar fi avut un acces mai firesc la supranatural, posibilitate pe care ar fi pierdut-o prin secularizare și modernizare. Nu aș vedea aici dovada existenței unei vîrste de aur a omenirii, din care, eventual, aceasta să fi decăzut. Ar fi mai degrabă expresia unei tentative de înțelegere pe cont propriu a resorturilor realității. Cu naivitatea celui neobișnuit cu complexitățile cunoașterii, omul simplu se încumetă să privească înspre extremitățile de dincolo de orizont ale lumii. Ce e aici nou –sau vechi – este tocmai această încercare oarecum intrată în desuetudine. Azi este predominant obiceiul delegării gîndirii de acest tip, fie teologilor, fie oamenilor de știință. Avem fie Geneza, fie Big Bang-ul. Sau chiar un melanj contradictoriu și neinvestigat al amîndurora, dar care funcționează foarte bine ca un fel de anestezic pentru gîndirea esențializantă. 

Nu întîmplător am ajuns cu discursul la noțiunea originii. Aici provocarea atinge tensiunea maximă. Legendele par a descinde din teoriile presocratice ale ontogenezei, pline de acele noduri logice pe cît de inexplicabile, pe atît de firești. Cum ar fi, de exemplu, faptul că o fi Dumnezeu ființa supremă, dar și ea are un oarecare început – infinitul fiind dintr-o categorie cu care gîndirea probabil nu ar trebui să se încurce. Continui cu trimiterile la cartea a cărei copertă însoțește articolul de față. Legendele populare, scrie autorul Ovidiu Bîrlea, folclorist român eminent, se referă şi la zămislirea lui Dumnezeu, „prescriindu-i și lui un început, chiar dacă e situat în timpul mitologic, aistoric”. Astfel, legendele moldovenești îi înfăţişează geneza în chip contradictoriu. O variantă din Bîrlad pretinde că „Dumnezeu s-a iscat de la sine din duh şi foc, pe cînd alta (..) susține că «Dumnezeu s-a făcut din spuma mării. Drept în mijlocul mării s-a făcut un vîrtej de spumă și acela s-a făcut Dumnezeu şi îndată chiar din aceeaşi spumă ş-a sucit Dumnezeu o lumînare – căci era întuneric peste tot». Altă legendă consemnează o etapă intermediară între spumă și Dumnezeu: «Dintru-ntîi şi-ntîi era numai apă și întuneric. Pe apă plutea o grămăgioară de spumă, iar în spuma ceea era un vierme şi un fluture. Fluturele a lepădat aripile şi s-a făcut om, Dumnezeu, aşa de frumos!»”. Din vierme – mai e nevoie să o spun? – a ieșit dracul. 

Mai există și posibilitatea ca, în intimitatea lui, și omul contemporan să fie preocupat de astfel de probleme. Nu permanent, nu la toate vîrstele, nu în toate cazurile – dar uneori se mai întîmplă și în situația lui. Ceea ce nu mai e de actualitate, însă ar putea fi includerea problematicii în topicul discuțiilor. Mai e de bonton să vii cu chestiuni existențiale cînd sînt de lămurit și dezbătut atîtea probleme sociale și politice presante? Așa că mai bine nu riști să pari un ciudat, ci te apuci să cumperi așa, de verificare, cartea lui Ovidiu Bîrlea și să o citești în odaia ta. 

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.