Un filosof creștin
Mărturisesc că în stadiul modest al experienței actuale nu mi-e întotdeauna clar cum poate fi cineva prezentat drept un „filosof creștin” (sau „filosof musulman, hindus, mozaic” etc.) La rigoare, asociez filosofia cu întrebarea și căutarea, pe cîtă vreme religia este răspuns și aflare. Filosoful e în căutarea credinței, care poate fi religioasă sau nu, pe cînd credinciosul (creștin, musulman, hindus sau mozaic sau de orice altă confesiune) a optat, el e edificat. În paranteză fie spus, nici aici nu mi-e clar cum poate fi cineva edificat pe termen lung; nu mai evoluează, nu își mai dă seama că măcar unele părți din „sistemul” lui au fost depășite, scîrțîie sau le-a înțeles greșit? Cu alte cuvinte, nu își mai înnoiește și el credința, n-o mai adîncește, n-o mai deretică, n-o mai scoate în lume să vadă dacă face față la comparații, pe scurt – n-o mai gîndește? Ceea ce revine la a te întreba cum poți fi religios pe termen lung – ești creștin / musulman / hindus / mozaic și gata, nu mai ai întrebări?!
Sigur, se poate ca omul obișnuit așa să funcționeze: să încredințeze religiei întrebările fundamentale, iar el să-și vadă liniștit de viață, așa cum i se varsă ea-n cap. Nu te mai chinui cu întrebările fundamentale, ci lași specialistul – de obicei religia aflată la îndemînă – să răspundă în locul tău. În rest, gîndirea ta se ocupă de cele de suprafață, cum ar fi de „actualitate”, de problemele ridicate de viața personală, de profesie sau, de ce nu, chiar de teologie. Nu un profesor, nu un doctor, nu un avocat angajăm prima oară, ci un specialist în probleme fundamentale, plasat apoi în fundal. Iar acest specialist este de obicei o religie, dar poate fi și o ideologie. Nu degeaba Bertrand Russell, popularul filosof din secolul trecut, enumera comunismul printre marile religii contemporane.
Cu toate acestea, de la Fericitul Augustin încoace, termenul de „filosof creștin” este folosit cu oarecare larghețe. În zilele noastre, un astfel de filosof este cunoscutul scriitor C.S. Lewis, contemporan – și adversar de idei – cu Bertrand Russell. C.S. Lewis a scris seria Cronicile din Narnia, dar și Sfaturile unui diavol bătrîn către unul mai tînăr, ambele cu mare priză la public. Este și iezuitul Frederick Copleston, autor al unei cuprinzătoare istorii a filosofiei, apărută și în românește. Exemplu poate și mai elocvent de filosof creștin este Jacques Maritain, cel ce l-a adus în actualitate pe monumentalul teolog catolic Toma d’Aquino. Pe această linie, a neotomismului, la noi s-ar putea da exemplul lui Ioan Miclea, autor de scrieri de sertar în perioada comunistă.
Ioan Miclea (1902-1982) a apucat să publice zece cărți de filosofie și teologie înainte de 1948, apoi a devenit hamal în gară. Fiind preot greco-catolic, între cele două ipostaze a fost azvîrlit în închisoare. Dar a continuat să scrie. După 1990, opera sa a început a fi recuperată. Volumul de aforisme Abecedarul gîndirii sau Gînduri comprimate, apărut recent la Editura Vremea, este un exemplu în acest sens, dar și o ilustrare a statutului acordat autorului de „filosof creștin”. Mă opresc la paragraful în care Ioan Miclea scrie despre „logica ateistă”, prezentînd un soi de versiune proprie a pariului lui Pascal. „Dumnezeu sau există, sau nu există”, începe el. „Dacă există, ateiştii, deşi sînt ridicoli, cel puțin nu sînt absurzi; însă dacă nu există, ateismul militant şi «ştiinţific» este, în aceeași vreme, și ridicol, și absurd, deoarece se luptă împotriva a ceea ce nu există, contra nimicului, cu morile de vînt, arătînd pumnul unei fantome.” Și conchide că, din moment ce lupta continuă, Dumnezeu trebuie să existe. Remarc aici tonul polemic prin care, în cazul particular al lui Ioan Miclea, alăturarea filosof – creștin devine parțial explicabilă.
În aforismele sale, Ioan Miclea se răfuiește la rîndul lui cu filosofia oficială marxistă. El dezmembrează piesă cu piesă ateismul acesteia, dar și alte concepte ale ideologiei oficiale. Combate afirmația că „lumea este de la sine însăși”, pe care o vede centrală în doctrina ateistă. Vorbește despre „început și sfîrșit”, despre cauză și „mișcarea eternă”, despre „existență și cunoaștere”, dar și despre „statul actual”, „minciună și politică”, „exploatatorii vechi și noi” și „filosofia materialistă a istoriei”. Dar toate comentariile pe care le face sînt de pe pozițiile neotomismului. El știe că Dumnezeu există, că lumea creată de el prezintă un principiu material și unul spiritual, că omul poate cunoaște această lume exterioară. În acest sens, el este un edificat, un credincios care a optat deja, dar unul care mai face ceva: provocat de agresivitatea ateismului oficial, coboară printre „filosofi” pentru a-i combate. În binomul „filosof creștin”, la Ioan Miclea accentul cade pe creștin, un creștin asimilabil însă filosofilor pentru că a dat buzna în clubul lor – unde îi mustră pentru concepțiile lor greșite.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.
