Lipirea tovarășilor
Căderea în dizgrație nu e chiar ca o cădere. Adică nu se petrece brusc, de la o zi la alta. Nu e ca și cum azi ești bine-mersi, salutat de vecini și colegi, acceptat, iar mîine arestat și condamnat. Sigur, au existat și astfel de lovituri dintr-o bucată, au existat razii de noapte și ridicări inopinate, care au schimbat radical soarta unor persoane. Dar regula pare să fi fost cea a degradării treptate, a afundării în dizgrație de la săptămînă la săptămînă, de la lună la lună, pînă la lovitura finală.
Și nu mă refer doar la represiunea din comunism. În statele europene în care mișcările antidemocratice interbelice au ajuns la putere, oamenii considerați dispensabili sau „dușmani ai societății” și-au pierdut treptat din drepturi. Au fost deposedați de cetățenie, de posibilitatea de a studia, de a avea o afacere sau o slujbă, de cea de a se amesteca cu cei declarați „sănătoși social”, pentru ca, mai apoi, statul să ajungă la interdicții care par absurde, dar care aveau ceea ce s-ar putea numi o logică totalitară: li s-a interzis să meargă pe bicicletă sau să dețină aparate de radio. Spirala nu s-a oprit aici; cînd au pierdut și capacitatea de a munci, a urmat „soluția finală”. Chiar dacă au existat perioade de degradare accelerată, totul s-a petrecut în timp, în luni sau ani de zile, făcînd procesul și mai dureros.
Însă e drept că probabil cea mai clară perspectivă a desfășurării etapizate a dizgrației o oferă istoria comunismului. Iar din această istorie vastă, cea a perioadei Marii Terori e poate cea mai expresivă. Nu mă refer exclusiv la prăbușirile capilor bolșevici; deși spectaculoase, ele nu fac nici pe departe grosul cazurilor. Marea Teroare a avut dimensiune socială, deși a reprezentat și o reglare a conturilor la vîrful puterii politice.
Iar una dintre descrierile cele mai fidele ale căderii în dizgrație în societatea sovietică a anilor ’37-’38 se poate găsi în memoriile „deznădăjduite” ale Nadejdei Mandelștam. Personajul principal este soțul autoarei, poetul Osip Mandelștam, care a compus și a recitat unor cunoscuți cîteva versuri acide la adresa lui Stalin. A fost de ajuns pentru declanșarea tăvălugului. Arestat, exilat, eliberat, expulzat din Moscova, iar arestat și în final trimis în Gulag, unde nu mai ajunge să-și consume pedeapsa pentru că se stinge într-un lagăr de tranzit, Osip Mandelștam este „Dizgrațiatul” prin excelență, este cel ce a parcurs cu demnitate și ripostă creatoare toate treptele decăderii sociale, pînă la moartea sa însingurată din îndepărtatul Orient siberian.
M-aș opri la cîteva episoade ale căderii în dizgrație a lui Osip Mandelștam, așa cum sînt ele redate în memoriile Nadejdei. Episoadele ilustrează acea „logică totalitară”, pe care am menționat-o mai sus și care azi ne smulge un zîmbet vinovat; noi putem zîmbi azi, dar la vremea ei, ea a făcut victime nenumărate. De pildă, la un moment dat, Osip Mandelștam a primit interdicție de a se stabili în „primele douăsprezece orașe ale Uniunii Sovietice”. De ce douăsprezece? De ce nu mai puține? De ce nu mai multe? Nu putem răzbate această logică, dar atunci era acceptată și respectată, vrînd-nevrînd. Singurul moment din experiența mea care aduce cu regula sovietică a celor douăsprezece orașe interzise este din timpul pandemiei, cînd au fost instituite intervale orare în care persoane de o anumită vîrstă nu aveau voie să intre în magazine. Dar e totuși o comparație palidă, care nu reușește să dea seama de tragedia prin care au trecut indezirabilii în timpul Marii Terori.
Sau mai tîrziu, înainte de cea de-a doua arestare, Osip și Nadejda primesc o altă interdicție, cea de a se stabili la mai puțin de o sută de kilometri de Moscova. Nu erau nici pe departe singurii în această situație, așa că orașele aflate pe o rază de o sută de kilometri de Moscova, și dintre acestea mai ales cele aflate în apropiere de calea ferată, s-au umplut de stoverstniki (de la sto verst, o sută de verste), cum li se spunea exilaților în popor. Consecința acestei reguli este măcar mai accesibilă: cînd aveau să-și îndeplinească planul la arestări, după principiul menționat de Nadejda, „Arestați să fie, că acuzații se găsesc!”, cekiștii nu trebuiau decît să facă razii în orășelele limitrofe Moscovei.
Dar preferata mea este istorioara cu manualele Variei, mezina familiei Șklovski, singura care-i adăpostea pe fugarii Mandelștam cînd aceștia se mai strecurau pînă în capitala sovietică. Cînd un personaj politic se prăvălea și el, învățătoarea le cerea copiilor să lipească o „hîrtie groasă” peste pozele tovarășilor căzuți în dizgrație. Manualele se îngroșau din ce în ce în mai mult, atîrnau din ce în ce mai greu. Varia avea preferatul ei. „Ea dorea tare mult să-l lipească pe Semaşko (spunea): «Oricum îl vom lipi, mai bine s-o facem de pe acum…»“, povestește Nadejda. Nu știu cine e și ce s-a întîmplat cu Semașko, dacă l-au mai lipit copiii. Dar pe Osip și Nadejda, oricît au încercat, comuniștii nu au reușit cu nici un chip să-i lipească din istorie.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.
