Origini românești ale Războiului Rece
Din cel de-al Doilea Război Mondial rămăsese mai bine de un an, dar deja aliații nu se mai gîndeau atît la victorie – nu mai avea cum să le scape –, cît la cum vor arăta anii de pace; mai exact, la ce poziție va ocupa fiecare în era postbelică. Dacă nu adversari, ei se pregăteau să devină cel puțin concurenți. În acest context, nu e surprinzător să găsim încă de pe-atunci destule elemente ale acestei competiții timpurii, care ulterior va purta numele de Război Rece.
De exemplu, în septembrie 1944, la scurt timp după ce România s-a desprins de Axă, la București aterizau mai mulți ofițeri americani de informații a căror misiune era să ajute la repatrierea aviatorilor doborîți în timpul bombardamentelor aliate din 1943-44. După o lună însă, misiunea lor avea să fie completată cu sarcina nedeclarată de a circumscrie intențiile Moscovei față de România, amploarea controlului sovietic și modul în care acesta se realiza. În definitiv, prin acordul de la Moscova tocmai convenit de Churchill și Stalin, România ajungea prima țară arondată sferei de influență sovietice; dacă tot nu mai aveau mare lucru de spus aici, anglo-americanii măcar puteau încerca să fie la curent cu felul în care se desfășura fenomenul de comunizare a unei țări. De partea cealaltă, nici NKVD-ul nu stătea cu mîinile în sîn, ci se străduia să le strice planurile. Pe acest fond și pe această traiectorie de coliziune, fiecare revenea la imaginea antebelică despre concurentul său. Britanicii și americanii își reactivau vechile aprehensiuni privind bolșevismul, puse în surdină de tacticile temporare de război, iar sovieticii reluau argumentația imperialismului capitalist. Se pare că faliile europene de mai tîrziu au început a fi trasate din România, iar la expansiunea și consolidarea lor serviciile secrete munceau de zor.
Printre cei ce au ajuns la București în septembrie 1944 era și Robert Bishop, maior în US Army Air Force și membru al Office of Strategic Studies, precursorul CIA. Jurnalist de profesie, acesta s-a întîlnit aici cu un compatriot misterios, un profesionist al serviciilor americane și britanice, care în plină dominație nazistă pan-europeană reușise să instituie o rețea de informatori cu ramificații pînă la Berlin. Numele lui se știe, E.S. Crayfield, nu și identitatea sa, rămasă necunoscută și astăzi. În lunile care au urmat, pînă în aprilie 1945, cei doi au asistat la evenimente majore din România, iar cîțiva ani mai tîrziu, în 1948, au făcut echipă la publicarea unui volum de memorii despre această experiență, Russia Astride the Balkans (Rusia încalecă Balcanii, într-o tălmăcire mai liberă). Sub titlul Moscova înhață România. O mărturie occidentală din anii 1944-1947, cartea a fost tradusă pentru prima oară în românește anul trecut, la Editura Corint.
Unele relatări din aceste memorii sînt inedite, după cum spune prefațatorul volumului românesc, Matei Cazacu. De pildă, seara de 23 august 1944 de la Legația germană. Martor la ea ar fi fost și E.S. Crayfield, care oficial era om de afaceri german. Despre altele, s-a mai scris, dar noua versiune aduce perspectiva sa. Este consemnată înaintarea Armatei Roșii către București, inclusiv cu omorurile și violurile comise pe parcurs de militarii sovietici, dar și cu faptul că, pînă să intre în oraș, „rușii au curățat pozițiile germane de la nord de Capitală”. Menționarea vine oarecum în răspăr cu o parte a istoriografiei românești recente, potrivit căreia la sosirea trupelor mareșalului Tolbuhin, armata română deja eliberase Bucureștiul. Deportarea în URSS a etnicilor germani la începutul anului 1945 este un alt capitol. Cenzura din ce în ce mai aspră este și ea prezentată, precum și modul în care sovieticii se compensau singuri pentru pagubele suferite în timpul războiului. Ordinele noastre erau să ne ocupăm de naziști, dar am aflat curînd că urgia comunistă „este mai rea decît cea nazisă”, au mărturisit autorii.
Fără îndoială, cartea Moscova înhață România are șanse să contribuie la precizarea unor momente importante din România anilor 1944-1947, dar ea ilustrează și revigorarea postbelică – „post-aliată“ – a interesului publicului occidental față de fenomenul comunist. Într-un număr recent al revistei Dilema veche scriam despre ziariștii occidentali acreditați la Moscova în timpul războiului. Întorși acasă, mulți au publicat cărți despre experiența lor în URSS. Curiozitatea publicului occidental pentru bizareriile dictaturii putea fi acum satisfăcută suplimentar prin mărturii personale despre apariția în estul Europei a unui nou teren de manifestare a revoluției bolșevice, pe lîngă cel consacrat – și mai greu accesibil – al Rusiei.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.
