Demistificări
Din ce în ce mai multă lume e lămurită: sub stratul de mistificări din perioada comunistă este un alt strat de mistificări, de data aceasta privind interbelicul. Au fost cîțiva ani, imediat după 1989, cînd se recuperau de-a valma o mulțime de scriitori și publiciști interbelici, puși sub obroc de regimul comunist. E drept, avea balta pește, aveam ce recupera, cel puțin la nivelul general al publicului, dacă nu chiar și printre cei ce apucaseră a fi mai avizați chiar și fără revoluție. Dar după avalanșa de Nae Ionescu, Noica, Eliade, Cioran, Țuțea, Vulcănescu – ca să nu îi menționez decît pe unii dintre cei mai promovați de ridicarea zăgazurilor – au început nuanțările. Recuperările inițiale au ocolit porțiuni semnificative din scrierile și opțiunile lor interbelice, dar aceasta nu a împiedicat o acțiune de demistificare care, cred, în prezent a ajuns la o oarecare maturitate. Astăzi înțelegem mult mai bine decît în anii ’90 poziția și contextul din care au publicat și acționat unii dintre recuperații noștri interbelici.
Printre edificările mai puțin onorante privind o serie de realități ale României interbelice (printre care aș menționa corupția și exercițiul electoral) este și cea referitoare la amploarea antisemitismului. După ce au ajuns la putere, comuniștii nu au bătut monedă pe această situație, într-un mod, aș spune, inexplicabil. Ar fi avut ce exploata în contextul gherilei ideologice purtate cu Occidentul capitalist. E posibil să fi intervenit dogma împărțirii sociale pe clase, nu pe rase sau etnii (argumentul îi aparține lui Imre Tóth). Sau regimul însuși prezenta urme cel puțin reziduale de antisemitism. Cert este că de această amploare nu am aflat la școală, înainte de 1989, și nici la facultățile tangente, cum ar fi cele de istorie. Așa că după revoluție, atunci cînd dădeam peste aprecierile unor persoane la curent cu specificul interbelic – în general, profesori de la universități occidentale, citiți în limba lor de creație, căci în românește sînt mai rar traduși – nu puteam să nu fim luați prin surprindere. Dar treptat – și inexorabil, aș zice – am aflat de textele semnificative în acest sens, de cadrele explicative folosite în epocă, de opera „decupată” a recuperaților, impregnată de retorică xenofobă.
Ceea ce însă în cadrul acestei demistificări a interbelicului este de dată mai recentă e proveniența discursului antisemit. Am putut crede o vreme că a fost vorba de influența generală a mediului politic european, care aluneca vertiginos în acei ani spre extrema dreapta. România, arată acest fir argumentativ, nu a făcut decît să se înscrie pe orbita mentalităților vremii. De acord, am avut intelectuali și politicieni seduși de apelul totalitar de dreapta, dar ei au fost contaminați. Am importat antisemitism, nicidecum nu l-am creat noi.
Această opinie este însă în regresie în prezent. Nu numai că am importat retorică xenofobă, dar am și cultivat-o. Am dezvoltat veritabile teorii rasiale (astăzi le-am spune conspiraționiste) care concurau și polemizau „colegial” cu cele naziste. Aportul nostru intelectual la antisemitism a fost original, „organic”, cum le plăcea autorilor acestuia să spună. Și aș menționa aici că tocmai această contribuție specific românească la antisemitismul european interbelic iese în evidență în cartea recent apărută Elita culturală și discursul antisemit interbelic, scrisă de Alexandru Florian și Ana Bărbulescu. Sînt reconstruite aici, din articole de presă, discursuri în Parlament, prelegeri și alte scrieri, perspectivele, orientările și teoriile antisemite elaborate de șapte lideri de opinie interbelici: Nicolae Iorga, A.C. Cuza, Octavian Goga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic și Vintilă Horia. Acești intelectuali – și desigur nu numai ei – au venit cu propria reflecție și propriul efort cognitiv și au creat concepții deseori inedite privind justificarea abordărilor rasiste în corpul social, politic, cultural și economic românesc.
Dar dacă lărgim perspectiva, este destul de logic ca România să fi avut contribuții interbelice originale la discursul antisemit european. Retorica xenofobă este întîlnită la unii scriitori și politicieni români de marcă din secolul al XIX-lea. Istoricul John Connelly afirma că Mihai Eminescu a fost printre primii intelectuali europeni care a folosit termenul de „rasă” cînd s-a referit la evreii care vor să ne ia „pămîntul și apoi și țara”. Elita liberală a vremii, prin politicieni precum Brătianu sau Kogălniceanu, a restricționat drepturile evreilor cu o severitate nemaiîntîlnită în Europa. Vorbeam de inexplicabila tăcere a comuniștilor privind antisemitismul „burgheziei”. Noi știm din manualele de istorie comuniste că răscoala din 1907 a fost înăbușită de partidele istorice reacționare, dar de fapt, pe atunci, prevala explicația răspîndită de un Goga, de exemplu, care susținea că revolta s-a produs din cauza abuzurilor arendașilor și cîrciumarilor evrei. Astfel că demistificările în acest sens se pot întinde la noi pe spații foarte largi.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.
