Bio-biblioteca lui Hume

Deunăzi, un prieten cu care nu m-am mai văzut de ceva vreme mi-a propus un subiect: „De ce nu scrii despre Inteligența Artificială? Chiar m-ar interesa părerea ta!”. Nu îmi dau seama ce l-a făcut să creadă că aș fi competent sau măcar avizat pe această temă. Singurul lucru pe care îl știu este că în șah a apărut în urmă cu cîțiva ani un sistem nou de programare care se autoinstruiește, așa încît e în stare să joace partide din ce în ce mai bune pe baza acumulării de experiență. Noul sistem e mai performant decît cel vechi, axat pe forța de calcul brută, care la rîndul lui deja îi bătea lejer pe cei mai buni jucători umani. În mintea mea, aceasta era aproximarea sau reprezentarea pentru Inteligența Artificială de care se face atîta caz în ultima vreme, iar mai mult de atît nu m-aș fi priceput a spune.

Așa că am crezut că nu voi avea cum să îi dau prea curînd satisfacție prietenului meu. Asta pînă acum, cînd am dat de ceea ce aș putea numi o primă descriere – sau intuiție dacă vreți – a Inteligenței Artificiale. Ea apare într-un text de acum aproape trei sute de ani aparținîndu-i filosofului scoțian David Hume. Acesta a meditat intens asupra felului în care funcționează mintea umană. În Dialoguri asupra religiei naturale (Editura Herald, 2015, traducere de Alexandru Anghel), lucrarea pe care el o prețuia foarte mult – atît de mult, încît a șlefuit la ea ani la rînd și a dispus să fie publicată abia după moartea sa –, Hume ajunge să dezbată posibilitatea ca în spatele lumii să fie un plan, un proiect, și dacă acest plan este compatibil cu și comprehensibil pentru mintea umană. Dialogurile sale, în linie platoniciană, au trei personaje principale, iar unul dintre ele, Philon, ridică la un moment dat problema pretenției nejustificate a omului ca, pornind de la experiența sa, să ajungă să descrie resorturile lumii. „Ce privilegiu special are această mică frămîntare a creierului, pe care o numim gîndire, încît să facem din ea modelul întregului univers?”, se întreabă Philon. 

Replica îi vine de la Cleanthes (o fi vechiul stoic, discipolul lui Zenon din Citium?!), un alt participant la Dialoguri…, și este una neașteptată. El îi cere interlocutorului său să își închipuie două lucruri care nu ar implica „nici o absurditate și nici o imposibilitate”: o limbă „naturală, universală, invariabilă și comună fiecărui individ din specia umană” și cărțile scrise în această limbă, care sînt tot producții ale naturii și care „se perpetuează la fel ca animalele și plantele, prin descendență și înmulțire”. Sesizați? Este soft-ul care se perfecționează singur, care își acumulează singur propria experiență. Și Cleanthes își închipuie mai departe: intri acum în această bibliotecă „plină de volume naturale” și începi să răsfoiești din ea. Ce-ai să faci acum? Cînd vezi că „această carte raționează şi discută, obiectează, argumentează şi îşi demonstrează ideile şi subiectele, cînd face apel uneori la intelectul pur şi alteori la sentiment, cînd adună, rînduieşte şi înfrumusețează toate observațiile proprii subiectului”, se întreabă Cleanthes, adresîndu-i-se lui Philon, ce-ai să faci, „ai putea să susții în continuare că, în fond, toate acestea n-au nici un sens?”. Cu alte cuvinte, vrei să spui că vei respinge toată această manifestare de gîndire și de plan numai pentru că a pornit de la ceva „artificial” precum limbajul inventat de om? 

Las aici la o parte miza înaltă din Dialogurile… lui Hume – și anume argumentul teleologic al existenței lui Dumnezeu –pentru a zăbovi mai mult asupra paralelei dintre „biblioteca naturală” a filosofului scoțian și Inteligența Artificială. Și biblioteca închipuită de Hume, și Inteligența Artificială au la bază un limbaj conceput de om. Este un limbaj unic, în ambele cazuri, unul care e înțeles de toți oamenii. Mai departe, cum am spus deja, acest limbaj începe să „gîndească” singur, „să argumenteze şi să îşi demonstreze ideile şi subiectele” – iată, să își perfecționeze propria abordare a jocului de șah – sau să își scrie propriile „volume naturale”, cum e la Hume. În ambele variante apare elementul creator, cel la care oamenii țin atît de mult ca reprezentîndu-i în cel mai înalt grad și care însă e apropriat și de Inteligența Artificială, și de cea a volumelor care se înmulțesc singure. Singura diferență dintre cele două instanțe ar fi că, în cazul celei închipuite de Hume, perpetuarea se face de la sine, biologic; în vreme ce în cazul Inteligenței Artificiale, la rigoare, omul poate „uita” să o mai bage în priză. 

Un singur lucru mai am de adăugat. Sînt curios dacă divagația mea îl va satisface pe prietenul meu din școală. Sau va mormăi în barbă: „Păi, ce-ți spun eu și ce scrii tu?!”.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.