Întoarcerea unui scriitor
Pe la începutul lui 2023, publicam la rubrica „Punctul pe j” două texte despre enigmaticul scriitor rus Sighizmund Krjijanovski (1887-1950). Acum e sfîrșitul lui 2023 și constat că pentru mine acest autor a rămas cea mai importantă descoperire literară a anului. Între timp, am încercat să îl recomand unor edituri din România, dar probabil că un rezultat este încă departe. Așa că pentru finalul de an vă propun spre lectură un fragment din nuvela Întoarcerea lui Münchhausen pe care Krjijanovski a scris-o între 1927 și 1928, la aproximativ zece ani de la revoluția bolșevică. În nuvelă, baronul se întoarce în Rusia, care nu mai era țaristă, ci sovietică, și la fel ca în piesa originală, la revenirea în Occident povestește unui public avid prin ce pățanii a trecut și ce a văzut la Moscova, „orașul ca o pînză de păianjen” în mijlocul căruia stă la pîndă Kremlinul. Fragmentul ales este din seria de traduceri în engleză ale scrierilor lui Krjijanovski apărută la editura The New York Review of Books începînd cu anul 2013.
Ca toate textele lui Krjijanovski, și acesta a fost publicat la cîteva decenii după moartea autorului. El ilustrează, nu mă feresc să o spun, dacă nu cea mai expresivă critică a regimului din interiorul acestuia, atunci cel puțin cea mai timpurie de acest calibru literar, chiar dacă în rîndurile concurenței pot fi numărate scrierile unor Mandelștam, Bulgakov sau Harms. Desigur, cînd încerca să își publice nuvela la editurile moscovite, la nevoie Krjijanovski putea argumenta că doar se știe că Münchhausen era mincinosul prin definiție. Dar, de fapt, parafrazînd paradoxal celebra zicală, gura mincinosului adevăr grăia. De precizat ar fi și că Krjijanovski nu și-a făcut în nici un moment un scop din critica regimului. Proza lui țintește mai sus, la un gen pe care l-aș descrie drept filosofico-fantastic, în care excelează. Ce ar putea însemna un astfel de gen? Încerc să exemplific sintetic cu o frază din Întoarcerea lui Münchhausen: un gentleman e dator să considere că lumea există.
„Ne apropiam de gara din Moscova și deja pusesem mîna pe mînerul ușii cînd impiegatul a scos un steag sovietic roșu, care în țara lor înseamnă: ACCES INTERZIS. Astfel, în plin peisaj moscovit, cu miile de turle ale orașului țintind spre cer, a trebuit să mai răbdăm o oră întreagă pînă cînd ni s-a permis să ne apropiem de peron.
Primul lucru care mi-a atras atenția a fost un anunț pe peretele stației: comisarul de sănătate Semașko cerea, dintr-un motiv oarecare, să nu fie ronțăit. La aceasta mi-am ridicat sprîncenele și, într-adevăr, nu le-am coborît pe parcursul întregii mele șederi la Moscova. Pregătit pentru lucruri extraordinare, cu inima bătînd cu putere, am intrat acum în acel oraș făcut din sînge și mister.
Poveștile noastre europene despre capitala sovietică o descriu ca pe un oraș nemaipomenit, unde casele sînt construite de la acoperiș în jos, unde oamenii merg prin nori cu tălpile lor roase și își fac cruci cu stînga, unde primii sînt întotdeauna ultimii (la cozi, de exemplu), unde ziarul oficial Pravda (Adevărul) este oarecum inversul propriului nume și așa mai departe – nu le putem aminti pe fiecare –, dar toate sînt neadevărate. La Moscova, casele nu sînt construite de la acoperiș pînă la temelie (dar nici de la temelie la acoperiș), oamenii nu își fac cruci nici cu dreapta, dar nici cu stînga, iar dacă uneori merg prin nori nu știu; ce știu e că moscoviții nu mai au deloc tălpi la încălțări. Într-adevăr, foamea și sărăcia domnesc pretutindeni. S-a mîncat totul, inclusiv cupolele sub formă de ceapă ale bisericilor; o vreme oamenii au încercat să-și mănînce pălăriile, dar asta le-a deranjat digestia. Cînd am ajuns, magazinele de produse alimentare fuseseră deja bătute în scînduri, dar în jurul panourilor lor, pictate festiv cu șuncă și șiruri de cîrnați încadrate de legături de ridichi, în jurul modelelor de covrigei aurii și capete de mistreț, mulțimile se adunau pentru a-și sătura ochii. Moscoviții mai prosperi, care își permiteau să angajeze un artist, onorau tradițiile culinare de odinioară. La cină, pentru primul fel, se servea o natură moartă de școală olandeză înfățișînd tot felul de mîncăruri, iar la desert aveau decorațiuni pentru brad (diverse fructe) făcute din hîrtie. Lipsurile se întinseseră și în magazinele de mărfuri: rafturile lor nu prezentau aproape nimic decît praf. Acum este comic să-mi amintesc că, atunci cînd am avut nevoie de o sabie de lemn dintr-un băț obișnuit (trotuarele de acolo sînt pline de gropi și crăpături), nu s-a găsit unul singur cu două tăișuri: a trebuit să mă mulțumesc cu o sabie cu o singură muchie. Sau un alt exemplu: cînd un moscovit adus la disperare de lipsa de bunuri a încercat să se spînzure, frînghia s-a dovedit a fi din nisip; în loc de moarte, a trebuit să se mulțumească cu cîteva vînătăi. Scandalos!”
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.
