Reflexul anticipatelor
De cîteva săptămîni, în Parlament se joacă o farsă aparte. Las’ că scena însăşi e mai mereu plină de umor. Comedia care se joacă acum e inedită, în plină desfăşurare în comedia mai largă a Parlamentului. E ca şi cum actorii de pe scenă ar începe să joace o piesă nouă, în timpul celei începute deja. Ceea ce vedem acum în Parlament e teatru în teatru.
De cîteva săptămîni, partidele pun în scenă parodia numirii unui nou guvern. Toate procedurile parlamentare şi constituţionale sînt luate la mişto, actorii joacă făcînd cu ochiul către public, cu toţii ştiind, personaje şi spectatori deopotrivă, că înţelesul replicilor trebuie luat invers. Adică, dacă unul pe scenă spune că vrem să constituim o majoritate guvernamentală, publicul trebuie să înţeleagă că nu vrem să constituim o majoritate parlamentară. Dacă un ministru desemnat spune că vrea să facă şi să dreagă, de fapt trebuie să înţelegem că el nu vrea nimic din toate aceste lucruri, el vrea să fie respins. Este comedia supremă jucată vreodată în Parlament. Este mai mult decît un guvern care cade pentru că nu mai are susţinerea propriului partid, cum a fost cu guvernele Grindeanu şi Tudose, este un guvern care îşi pune singur piedică şi cade, ca în filmele mute cu Stan şi Bran.
Nu vreau să intru într-o discuţie privind valoarea politică a acestei scenete, pe alocuri şi sinistre. Nu vreau să speculez că, de fapt, e o fugă unanimă de responsabilitatea guvernării în prag de alegeri, o fugă care a însemnat, cu alte ocazii, apelul la guvernele de tehnocrați. Ce e de semnalat pentru politicieni - pentru toţi politicienii, fără excepţie - este că au mai trecut un prag al autodeprecierii. Dacă, pînă acum, unii comentatori sau unele segmente de public erau cei ce îi ridiculizau pe politicieni, acum politicienii se ridiculizează pe ei înşişi. E greu de spus ce va ieşi de aici şi ce decădere şi mai mare ar putea urma.
Mai e ceva ce trebuie precizat în legătură cu acest complot consimţit generalizat. Unii politicieni şi analiştii lor susţin că sîntem într-o criză politică, că însăşi Constituţia îi supune la aceste perversiuni în încercarea lor legitimă de a provoca alegerile anticipate. Alegerile anticipate ar fi, în această accepţiune, ca reflexul involuntar, obţinut după ce ai mimat procedurile constituţionale. Nu împărtășesc această viziune. Alegerile anticipate vin ca să rezolve un impas politic, vin după o criză, la capătul unei indigestii politice reale. Ceea ce vedem acum nu e nici indigestie, nici măcar disconfort stomacal. Partidele sînt bine-mersi, dar îşi bagă degetele pe gît ca să le iasă reflexul anticipatelor.
În realitate, partidele se înţeleg foarte bine în a juca scenetele consultărilor, desemnărilor, audierilor, votărilor. Şi se înţeleg de multă vreme. Nu am avut niciodată alegeri anticipate nu pentru că avem o Constituţie care le face greu de apelat, ci pentru că nu a existat nici o criză generată de vreun impas politic în care, principiale şi ferme, partidele să fi intrat. De fapt, Constituţia e cea care creditează partidele cu intenţii politice, nu politicianiste, de calcul electoral limitat. Iar politicienii ar trebui să îi arate astfel Constituţiei mai mult respect: cine îi mai tratează ca ea?
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: Audieri ale miniştrilor propuşi în comisii, 3 martie 2020. Sursa: facebook.com/cameradeputatilor
