Moromete și rasismul

Citesc intrigat un articol din volumul de publicistică Mustul care fierbe al lui Octavian Goga. Articolul apărut în deceniul trei al secolului trecut se cheamă Povestea lui Ilie Muromets. Da, Muromets, și chiar și Ilie, exact ca eroul principal din Moromeții lui Marin Preda apărut cu treizeci de ani mai tîrziu. Nu știu dacă romancierul s-a inspirat din articolul lui Goga sau este vorba de o coincidență remarcabilă. Oricum, în articolul lui Goga, Muromets este eroul justițiar rus echivalent cu Pintea Viteazul de la noi, erou care stăruie în mentalul basarabenilor în pofida aspirațiilor naționale ale acestora. Profilul lui Muromets este însă cu totul altul decît cel al lui Moromete, care e mai degrabă un om al contemplației și adaptării, decît al acțiunii și contestării, cum e cazul „haiducului” rus.

Dacă nu e o coincidență, să fi vrut Preda să-i dea romanului său din 1955 un ascendent care să dea bine în ochii noilor influenceri politici sovietici? Dar în acest caz este mai degrabă posibil ca Preda să fi aflat de Ilie Muromets din altă sursă, independentă de articolul lui Goga. Căci e greu de crezut că Goga a fost unul dintre preferații săi literari, dar mai ales doctrinari, din care să se lase inspirat.

Aici ajungem la mai vechea dispută privind raportarea lui Marin Preda la comunism. La momentul la care scriu, Wikipedia îl prezintă pe scriitor drept „un fervent opozant al regimului comunist”. Alți exegeți, cu identitate precizată, nu ascunsă după Wikipedia, sînt de altă părere. Ovidiu Pecican, de exemplu, a scris acum două decenii că „nu rezultă de nicăieri aversiunea lui Marin Preda față de comunism”. În ce mă privește, pot spune că îmi vine greu să înțeleg preocuparea obstinată de a stabili om cu om dacă un scriitor sau un intelectual în general a fost pro sau anti comunist înainte de 1989. Ar trebui, cred, să admitem că în unele situații problema pur și simplu nu se pune. Că există intelectuali care au știut să evite în epocă opțiunea și cărora nu le putem noi acum inventa retrospectiv una. Și cred că Marin Preda poate fi un astfel de caz. Bineînțeles, rămîne în continuare valabil că poziția etic optimă a fost anticomunismul, dar asta nu înseamnă că opțiunea non-pronunțării este condamnabilă. În plus, în baza simplei „nășiri” a lui Ilie Moromete nu pot trage concluzii privind presupusa adeziune a lui Preda la comunism. Nici eu, și cred că nici pasionații echidistanți ai problematicii.

Judecînd la concret, dincolo de coincidențe și opțiuni, aș menționa că, în pofida popularității imense a lui Marin Preda, mie, ca licean spre sfîrșitul anilor ‘80, îmi venea greu să îl savurez. Las la o parte tehnicalitățile de adult întoarse pe toate fețele de romancier și care, în mod firesc, unuia de vîrsta mea îi scăpau deseori. Mă refer la tematică, la preocupările ideologice perene ale lui Preda. În urma puternicei presiuni, imperative sau sugestive, exercitate de cenzura și educația comuniste, regele, Antonescu, legionarii, antisemitismul ajunseseră să mi pară subiecte și personaje irelevante, pecetluite definitiv, depășite. Țin minte cît de tare m-a mirat în acest sens cînd în decembrie 1989 Ceaușescu dădea vina pe „legionarii” care voiau să răstoarne „orînduirea”, ceva la fel de desuet ca și temele lui Preda, așa cum le percepeam atunci. Astăzi însă, aș fi de altă părere. Preda avea dreptate să se ocupe obstinat de ele, în vreme ce autoritățile încercau să le scoată din uz și să interzică dezbateri pe marginea lor, vitale de altfel pentru societatea românească. Este clar că acum celor avizați li s-ar putea părea copilărești unele pasaje din Preda despre legionari și antisemitism, dar de fapt el nu făcea decît să ducă mai departe o discuție legitimă. Poți fi sau nu de acord cu el, căci avea și el o părere la care oricine are dreptul (și, la o adică, poziția lui nu era fix la antipozii celei oficiale), dar dincolo de aceasta, el menținea vii dezbateri supuse asfixierii ideologice. Prin programa școlară, prin cenzurările impuse părinților, noi, liceenii de atunci, eram de fapt cei deconectați de la cursul discuției și implicit al istoriei, iar Preda și - ciudat - Ceaușescu sau, pe cale de consecință, succesorul său Ion Iliescu, erau mai adecvați.

Ca o paranteză, preocuparea lui Marin Preda pentru subiecte preferabil tabu a impus un standard și pentru cenzură. Faptul că el a putut împinge ofensiv unele granițe mai spre adîncimea teritoriului ideologic comunist aflat în perpetuă expansiune a fost de folos și altor scriitori, care i-au putut prelua parțial ștafeta și continua anumite teme. De pildă, cred că unul dintre scriitorii despre care s-ar putea spune că au înaintat tematic pe vadul creat de Preda este Norman Manea. Prin transpunere, și la scară mult mai redusă, pîlpîirile menținute de scriitori mai puteau lumina sporadice ecouri și în alte zone, cum ar fi orele unor profesori mai curajoși, chiar și de gimnaziu.

Cezura reflecției publice asupra unor evenimente și atitudini de istorie recentă a fost probabil cea mai grea moștenire lăsată de comunism României postcomuniste și sănătății ei sociale. Noi am astupat un totalitarism cu altul și nu i-am permis primului să răsufle complet. Așa se face că și în prezent sîntem departe de capacitatea de a evalua nuanțat momentele cheie ale perioadei interbelice dominate de extremismul de dreapta. Ca și în cazul comunismului, nu le judecăm de obicei decît în alb și negru. Stilul binar, dihotomic, tinde să devină definitoriu pentru felul românesc de a pune problema - vezi și discuțiile recente despre rasism sau gen. Dar poate că pînă la rasismul altora ar trebui să încercăm să ne întoarcem și spre rasismul și limitele naționalismului nostru, care, în pofida unor eforturi disparate, nu au fost încă abordate așa cum ar fi fost firesc într-un parcurs lipsit de intervenția artificială a cezurii comuniste.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.