Monștri fabuloși Dracula, Alice, Superman și alți prieteni literari

Ghidurile turistice ne propun excursii pe rutele dificile ale lui Ulise și Don Quijote. Despre clădiri în ruină se pre­tinde că adăpostesc iatacul Desdemonei și balconul Julietei. Un sat columbian ne asigură că este chiar Macondo al lui Aureliano Buendía, iar insula Juan Fernandez se laudă că l-a găzduit, cu secole în urmă, pe straniul imperialist Robinson Crusoe. De mulți ani încoace, serviciul poștal britanic se ocupă de corespondența trimisă domnului Sherlock Holmes pe adresa Baker Street, nr. 221 B, după cum Charles Dickens primea o avalanșă furibundă de scrisori în care era învinovățit pentru moartea micuței Nell din Vechiul magazin de antichități.

Biologia afirmă că descindem din creaturi din carne și oase, dar, în adîncul nostru, știm că sîntem fiii și fiicele unor fantome din cerneală și hîrtie. Cu mult timp în urmă, Luis de Góngora le-a descris cu aceste cuvinte: „Căci visul, izvodind reprezentații / În al său teatru peste vîntu-n zare, / Îmbracă umbre în frumoase straie” (Luis de Góngora, Închipuiri, citat în Jorge Luis Borges, „Călăul milostiv“, traducere de Tudora Șandru Mehedinți, în Opere, vol. 3, Editura Univers, 2000).

Termenul fiction – „ficțiune“ – a pătruns în limba engleză la începutul secolului al XV-lea, avînd sensul de „ceva in­ventat sau imaginat“. Dicționarele etimologice ne spun că a derivat, prin intermediul limbii franceze, din participiul perfect al verbului latin fingere, care însemna la origine „a frămînta sau a modela lutul“. Așadar, ficțiunea este un fel de Adam verbal modelat din țărîna primordială după chipul Autorului și animat de acesta cu suflarea vieții. Poate că de aceea, contrar aparențelor, în cele mai bune momente ale lor, personajele literare par deseori mai vii decît priete­nii noștri în carne și oase. Nu se rezumă la poveștile lor, ci schimbă intriga la fiecare lectură, scoțînd la iveală anumite scene și ascunzîndu-le pe altele, adăugînd un episod intere­sant pe care îl uitaserăm în mod misterios sau un amănunt care pînă atunci rămăsese neobservat. Atenționarea lui Heraclit cu privire la timp este valabilă pentru orice cititor: nu pășim niciodată de două ori în aceeași carte.

Pentru cititori, descoperirea lumii are loc adesea în pa­ginile cărților. Cînd Alice, în Alice în Țara din Oglindă, îl întîlnește pe Humpty Dumpty cocoțat periculos pe un zid îngust, îl întreabă grijulie dacă nu crede că ar fi mai în sigu­ranță jos, pe pămînt. „Bineînțeles, nu cred!“, îi răspunde Humpty, mîrîind la ea. „Dacă ar fi să cad – ceea ce nu s-ar putea întîmpla, dar dacă aș cădea...“ Face o pauză solemnă. „Regele mi-a făgăduit... cu propria lui gură... să... să...“ „Să-și trimită toți caii și toți oamenii“, îl întrerupe Alice, cu nechibzuință. Humpty răbufnește furios: „Înseamnă că ai as­cultat la ușă... ai tras cu urechea pe după copaci... sau pe coșul casei... altfel n-aveai de unde să știi!“. „Nu-i adevărat“, răspunde Alice cu multă blîndețe. „Totul e scris într-o carte.“ Nici un cititor adevărat nu ar găsi surprinzătoare ex­plicația lui Alice.

Cititorii din întreaga lume își exprimă venerația față de autori ca Shakespeare și Cervantes, dar aceste ființe, imor­talizate în portrete optimiste sau pesimiste, sînt mai puțin tangibile decît creațiile lor nemuritoare. Regele Lear și Lady Macbeth, Don Quijote și Dulcineea sînt prezențe re­ale, chiar și pentru mulți dintre cei care nu au citit nicio­dată cărțile. Sîntem mult mai familiarizați cu pasiunile zbuciumate ale reginei Dido și ale lui Don Juan decît cu viețile intime ale lui Virgiliu și Molière, excepție făcînd acele aspecte dezvăluite în romanele lui Hermann Broch și Mihail Bulgakov. Cititorii au știut întotdeauna că reveriile ficțiunii dau naștere lumii pe care o numim „reală“.

Dante era perfect conștient de acest lucru. În Cîntul IV al Infernului, după trecerea prin înspăimîntătoarele porți care alungă orice speranță, Virgiliu îi arată lui Dante caste­lul nobil care adăpostește sufletele drepților născuți înainte de venirea lui Hristos. Printre bărbații și femeile cu ochi abătuți și îndurerați de acolo, Dante îl zărește pe Enea, eroul visat de Virgiliu, și îl pomenește cu doar două cu­vinte: „ed Enea“. Dante pare să înțeleagă că, dacă trebuie să-i acorde lui Virgiliu realitatea complexă necesară, avînd în vedere că este unul dintre cei trei protagoniști principali ai Divinei Comedii, atunci personajul imaginar (Enea) nu poate avea același statut ca personajul care l-a născocit (Virgiliu). Enea există în Divina Comedie, dar numai ca o umbră trecătoare, pentru ca Virgiliu să se înrădăcineze în mintea cititorului nu doar ca autor istoric al Eneidei, ci și ca memorabilul tovarăș de călătorie al lui Dante.

Empatia vindecă sinele

În adolescență, grație unui profesor de liceu excentric, am ajuns să citesc cîteva dintre lucrările lui Edmund Husserl despre fenomenologie, care păreau captivante pentru mințile noastre idealiste. Deși majoritatea adulților pă­reau să considere că numai lucrurile tangibile sînt demne de atenție, Husserl, spre încîntarea noastră, susținea că pu­tem stabili o legătură, chiar una profundă, cu lucruri soco­tite inexistente. Sirenele și unicornii, din cîte știm noi, nu au o existență tangibilă dovedită, chiar dacă din bestiarele medievale chinezești aflăm că motivul pentru care unicor­nii nu sînt văzuți prea des este timiditatea lor naturală exa­gerată. Și totuși, susținea Husserl, mintea umană poate fi îndreptată către aceste ființe imaginare și poate stabili în­tre noi și ele ceea ce el numește în mod nepoetic „o relație diadică normală“. De-a lungul vremii am stabilit relații de acest tip cu sute de astfel de creaturi.

Dar nu orice personaj literar este tovarășul preferat al oricărui cititor; doar cele pe care le îndrăgim cel mai mult ne însoțesc pe parcursul vieții. În ceea ce mă privește, nu simt ca fiind ale mele necazurile fără îndoială sfîșietoare cu care se confruntă Renzo și Lucia din Logodnicii, Mathilde de La Mole și Julien Sorel din Roșu și negru sau familia Bennet, atît de preocupată de statutul social, din Mîndrie și prejudecată. Mă simt mai apropiat de mînia răzbună­toare a Contelui de Monte Cristo, de neclintita încredere în sine a lui Jane Eyre, de melancolia rațională a lui Monsieur Teste al lui Valéry.

Tovarășii mei mai apropiați sînt mulți: Omul care era Joi al lui Chesterton mă ajută ca prin farmec să fac față absurdităților vieții de zi cu zi; Priam mă învață să deplîng moartea prietenilor mai tineri, iar Ahile, pe cea a bătrînilor mei îndrăgiți; Scufița Roșie și Dante pelerinul mă călăuzesc prin pădurile întunecate de pe drumul vieții; vecinul lui Sancho, Ricote cel exilat, mă ajută să înțeleg într-o oarecare măsură trista noțiune de prejudecată. Și sînt atît de multe alte personaje!

Poate că una dintre principalele calități ale acestor mon­ștri fabuloși este identitatea lor multiplă și schimbătoare. Înrădăcinate în propriile lor povești, personajele literare nu pot fi ținute captive între copertele cărților, oricît de mic sau de mare ar fi acest spațiu. Cu Hamlet facem cunoștință sub arcadele oarbe din Elsinore, cînd este deja ajuns la maturitate, și moare încă tînăr, un cadavru printre altele, într-o sală de ospețe a castelului, însă generații de cititori au recuperat din negura nescrisă atît copilăria sa freudiană, cît și cariera sa politică postumă – de exemplu, în cel de-Al Treilea Reich, unde a devenit cel mai jucat personaj de pe scena germană. Tom Degețel a crescut în dimensiuni, Elena a devenit o hoașcă, Rastignac al lui Balzac lu­crează pentru Fondul Monetar Internațional, Ulise a naufra­giat pe coasta Lampedusei, Kim a fost recrutat în Ministerul de Externe britanic, Pinocchio lîncezește într-un lagăr de concentrare pentru copii din Texas, Principesa de Clèves a fost obligată să-și caute un loc de muncă în cartierul Skid Row din Los Angeles.

Spre deosebire de cititorii lor, care îmbătrînesc fără a mai întineri vreodată, personajele lite­rare sînt, simultan, atît cele care au fost la momentul în care le-am citit pentru prima dată poveștile, cît și cele care au devenit în lecturile noastre succesive. Fiecare personaj literar este asemenea lui Proteu, zeul mării pe care Poseidon l-a înzestrat cu puterea de a lua orice formă din univers. „Știu eu prea bine cine sînt“, declară Don Quijote în una dintre primele sale aventuri, după ce un vecin încearcă să-l convingă că nu este vreun personaj imaginar din romanele cavalerești îndrăgite de el. „Și știu că pot fi nu numai ceea ce am spus, ci pot să fiu toți cei doisprezece pairi ai Franței laolaltă, și toți cei nouă cavaleri ai Faimei, pentru că toate isprăvile pe care le-au făcut ei, luați buluc și fiecare în parte, nu-s nimica pe lîngă ale mele!“ (Miguel de Cervantes Saavedra, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, traducere de Ion Frunzetti și Edgar Papu, Editura Minerva, 1987). Don Quijote își asumă cu empatie miriadele de identități ale personajelor din cărțile citite de el.

Revenim la etimologii. Ca și „simpatia“, „empatia“ pro­vine din grecescul pathos, care înseamnă „a îndura“ sau „a suferi“. Cuvîntul empathes cu sensul de „foarte afectat de“ nu este prea des utilizat în textele grecești. Aristotel, de exemplu, folosește termenul o singură dată în Cartea a VI-a a tratatului său Despre vise, pentru a se referi la frica intensă pe care o trăiește un laș care visează că se apropie dușmanii săi. În limba engleză, „empatie“ este un termen introdus relativ recent. A fost inventat în 1909 de un psiholog de la Universitatea Cornell, Edward Bradford Titchner, care l-a propus ca echivalent pentru germanul Einfühlung. Potrivit lui Titchner, acest impuls emoțional de a „simți pentru“ ceva sau cineva este o strategie de care ne folosim cu scopul de a găsi în exemple exterioare (ca în visele lașului lui Aristotel) soluții pentru conflictele noastre interioare. Așadar empa­tia, după cum sugerează Titchner, vindecă sinele.

David Hume a ajuns la această concluzie chiar mai de­vreme. În 1738, în Tratat despre natura umană, el a obser­vat următoarele: „Este într-adevăr evident că, atunci cînd simpatizăm cu pasiunile și sentimentele altora, aceste emoții apar la început în mintea noastră ca simple idei și le percepem ca aparținînd altei persoane, așa cum perce­pem orice altă realitate. Este, de asemenea, evident că ideile despre afecțiunile altora sînt convertite în înseși impresiile pe care le reprezintă și că pasiunile apar în con­formitate cu imaginile pe care ni le formăm despre ele“. Husserl ar spune că acei „alții“ nu trebuie să fie neapărat în carne și oase.

Propria mea experiență a fost una husserliană. Omul își poate construi autobiografia în multe feluri: cu ajutorul lo­curilor în care a trăit, al viselor pe care le-a avut și pe care încă și le amintește, al întîlnirilor marcante cu bărbați și femei de neuitat sau prin simpla relatare cronologică. Întotdeauna m-am raportat la viața mea ca la întoarcerea paginilor unei cărți. Lecturile formează harta mea imaginară, îmi definesc aproape fiecare experiență intimă și, folosindu-mă de un anumit paragraf sau chiar de un sin­gur rînd, pot rezuma aproape tot ceea ce cred că știu despre lucrurile esențiale.

(fragment în avanpremieră din volumul Monștri fabuloși. Dracula, Alice, Superman și alți prieteni literari, aflat în curs de apariție, în traducerea Oanei Ionașcu, la Editura Orion)

Alberto Manguel (n. 1948) este critic literar, eseist și prozator argentinian. Din opera sau au apărut (selectiv): Istoria lecturii (Editura Orion, 2022), Sfîrșitul bibliotecii mele (Editura Nemira, 2019) și Biblioteca nopții (Editura Nemira, 2011).