O artă a simplității
● Doina Ioanid, Bazarul culegătoarei, Editura Casa de pariuri literare, 2019
În Bazarul culegătoarei, Doina Ioanid reușește să contureze o nouă realitate – față de cea anodină, uzuală și uzată, utilizînd cele mai convenționale mijloace de transfigurare. O adevărată artă a simplității, aș putea spune. Efectul acestui nou tip de real se obține prin acumulare, prin parcurgerea filă cu filă a cărții. Scriitoarea oferă unele indicii, unele chei de lectură, fără însă a le evidenția în vreun fel. Ele sînt incluse în aceste prozopoeme într-un mod natural, adversar oricăror discrepanțe sau stridențe. Poezia Doinei Ioanid curge, are calitatea de a se hrăni din propriile sale aluviuni. Cartea, deși este formată din secvențe, are un aspect monolit, tocmai pentru că, puse cap, la cap, flash-urile compun un text unic.
În poezia de față, există un invariant în funcție de care realitatea este filtrată: fereastra. Acest cuvînt atît de banal capătă, prin utilizarea lui în contexte dintre cele mai diverse, statura unui concept (deși poezia e departe de a fi una conceptuală): „Ferestre la Amsterdam. Altfel de ferestre decît cele cu cu femei, ferestre luminate dincolo de salcîmul imens, care depășește casa cu trei etaje, ferestre-cutii, lăzi cu istorii ale orfanilor în curtea Muzeului Amsterdamului. Și alte lăzi cu istorii ale familiilor înstrăinate și dăruitoare”. Ferestrele sînt uneori niște borne ce delimitează distanțele, alteori niște căi de acces spre altceva. Dar această transgresare a ființei dintr-un loc într-altul nu se face oricum. Mai întîi, fereastra delimitează spații, pentru ca, mai apoi, să funcționeze ca un vortex de pășire dintr-o lume în alta. Aici, în realitatea trecută prin mai multe filtre, culegătoarea își plămădește bazarul. Acesta este plin cu obiecte dintre cele mai diferite: „Cum culeg istorii și obiecte, mici chestii-trestii, într-o zi, pe masa din salonaș, am găsit un buton. Valentine, iată ce era scris pe el. Se ivise așa, pe nepusă masă, butonul ăsta Valentine. Apoi am descoperit că era butonul de la umbrela mea. Nu contează, l-am cules și-l păstrez, fiindcă a venit, fără tobe și trîmbițe, să se pună sub ochii mei, să-mi facă o surpriză frumoasă, chiar dacă nu mă cheamă Valentine, și nici nu e Saint Valentine`s Day. Am nevoie de el pentru micul meu bazar de culegătoare”. Acest bazar miniatural mai conține: pietricele, fructe de măceșe, nasturi de cămașă, cercei, surîsurile oamenilor de pe stradă, cuvinte și „fărîme de povești ca să mă țin pe picioare, ca să-mi țin zilele”. Așadar, din acest bazar plin de obiecte banale, dar însuflețite, nu lipsesc poveștile, care fac posibilă existența, continuarea vieții.
Din punctul meu de vedere, cel mai important pasaj din carte este următorul: „Chestia asta cu trecutul prin ferestre avea să mi se pară ușoară. De cîte ori nu-mi convenea ceva, găseam o fereastră și treceam prin ea. Eram Fata care trece prin ferestre. Cu timpul învățasem cum să trec prin ele fără să le sparg. Apoi, am început să caut ferestrele lui Degas, pe cele ale cusătoreselor și dantelăreselor lui Vermeer. Apoi mi-am dat seama că pot să-mi inventez și eu ferestre, și ferestrele astea sînt tot atîtea povești”. Fereastra este acum un mediu permeabil aflat într-o cu totul altă stare de agregare decît cea obișnuită. Prin fereastră se poate trece ca prin abur. Aburul deformează puțin contururile, le conferă o doză de mister, de neclaritate creatoare. Fereastra funcționează, deci, ca punct de trecere de la realitate la imaginație. Un „eu” multiplicat de jocurile minții este „eul” realității extinse. Faptele comune, insipide și cele trecute prin filtrul fanteziei sînt expulzate laolaltă. Are dreptate Carmen Mușat atunci cînd afirmă în prefața cărții că: „Poezia Doinei Ioanid reinventează lumea, strămutînd-o în detalii ce devin realități interioare. Și, ca într-un joc mereu reluat, fragmentele ce o alcătuiesc se reorganizează permanent asemenea cioburilor colorate din interiorul unui caleidoscop, dînd la iveală noi și noi imagini, noi și noi culori”.
Dintr-o altă perspectivă, poemele din cartea de față sînt un argument pentru uman, pentru acel uman cu valențe multiple, deoarece schimbul reciproc de esențe dintre concret și imaginar reprezită calea de acces către interioritate, către miezul indisolubil și enigmatic al ființei.
Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.
