Trăirea pătimașă a biografiei

● Claudiu Komartin, Autoportret în flama de sudură, Casa de editură Max Blecher, 2021.

Autoportret în flama de sudură este, în opinia mea, cea mai bună carte a lui Claudiu Komartin, la concurență, poate, doar cu Douăsprezece secunde pînă la dispariția luminii, volum integrat, fără a fi fost în prealabil publicat separat, în antologia Maeștrii unei arte muribunde (2017). Autoportretul, în felul său eteroclit, e o scurtcircuitare a tuturor aspectelor legate de interioritate. Mă refer la acele elemente infinitezimale ce compun ființa, care reacționează la diversele medii ce-i trezesc reactivitatea. E un volum frisonant, puternic, dezvoltat pe o paletă largă de sentimente, de la violență verbală controlată la duioșie. Dar pînă și candoarea comportă la Komartin valențe stranii, mai ale atunci cînd mixează situații dintre cele mai diferite, chiar contrarii. Autorul e capabil să-și găsească energia chiar și în unele gesturi precum abandonul. Are forța de a jongla cu biografeme despărțite de timp pentru a reconstrui prezentul sau chiar unele situații ipotetice. Găsește posibilități numeroase de a exploata pînă și derizoriul: „am capul vălurit și inima-mi vîslește-n sens contrar, / ieri noapte am visat un dumnezeu cu cheiță, / pierdut printre ruinele de la caliacra. / grupuri de turiști cu ochi migdalați treceau pe lîngă el, ba chiar prin el, / fără să-l bage în seamă / […] / să-i întorc cheița / sau poate să îl ascund de toți și de toate, / în sertarul în care tata își ținea cureaua / și decorațiile” („alegorie”). Acesta este doar un exemplu pentru ideea enunțată.

Cartea are valențe multiple. Figura tatălui și moartea acestuia sînt recompuse din elemente disparate, dispuse în zone diferite ale volumului. Legat de derizoriu, de un derizoriu aparent însă, este autoportretul poetului la vîrsta maturității. Poeme precum „Autoportret cu saxofon” și „Autoportret în ciorbă de potroace” dovedesc puterea scriitorului de a depăși riscul de a-și trimite discursul său pe alocuri maximalist în ridicol. Avem de-a face, de fapt, cu un discurs foarte bine controlat, puternic, percutant, ce exclude orice formă de patetism, chiar și atunci cînd situația ar putea să o ceară. Controlul care naște poeticitate este una din marile calități ale volumului de față. Nici un surplus de retorism, în ciuda faptului că subiectul este, în bună parte, unul tragic. Chiar și în poemele de revoltă, cu tentă politică, autorul știe cum să ajungă la efectul scontat prin intermediul limbajului poetic. Orice deraiere, chiar lexicală, ar putea plasa unele texte în afara poeziei, dar Komartin chiar prin asta se remarcă în poezia ultimelor două decenii, prin temperarea „armelor” care ar putea produce un impact puternic și imediat. O spune și explicit într-un text: „ce face noaptea din noi, Elenis? / am scris frenetic și (doar puțin) indecent am scris ca un apucat / fiindcă eram sensibil și răvășit și / totul părea că are gheare și nu vrea decît să / mă pună la colț din colțul ăla m-am ridicat și am boxat / cu un adversar care cu cît era mai ireal / cu atît se arăta mai înverșunat și mă punea mai ușor la podea” („Porțiuni de existență avidă”). Această existență avidă s-ar putea traduce printr-o trăire pătimașă a biografiei.

Unui poem despre moartea tatălui îi urmează un altul despre nașterea fiului. Paradoxal, al doilea text din carte pare a fi unul de sinteză: „Ne fotografiem pe rînd / cu muribunzi și nou-născuți / încercăm să apărăm soarele de primejdia / colonizării cu hoardele de militanți ai salvării / speciei prin devorare și exod / băuturile tari ne dau / din ce în ce mai mult tîrcoale / niște bestii mici lihnite / dornice să prindă și ele ceva / de la ospățul tuturor neiubiților” („Album”). Această trecere de la un cadru la altul, uneori întorcînd pagina cărții, alteori observînd alternanța strofelor din diverse poeme, transmite sentimentul de trăire pătimașă a biografiei. Totul e în toate, linia vieții intersectează liniile morții. Trăirea totală, trecerea de la un biografem la altul conferă cărții impresia de viață pe fugă, viață pe nerăsuflate în căutarea a ceva greu de definit. Poeme cu tentă politică stau foarte bine alături de altele de cu totul altă factură. Revolta este una interiorizată, ascunsă sub carne. Nimic nu merită irosit, nici măcar cinismul. Dar totul trebuie să-și găsească ordinea de la sine. Și acest lucru se întîmplă în cartea de față. Mai întîi, detașarea de viața proprie sau a celor dragi se transformă în biografie. Abia această biografie este scopul trăirii. Deci nu viața, ci biografia, filmul lucrurilor, nu lucrurile ca atare. Iată „flama de sudură”, o viață separată de tine pe care o trăiești la maximum posibil. Acest fapt leagă întreaga carte și o face cît se poate de unită, de eterogenă.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.