Retractilități incisive
# Cristina Alexandrescu, Cît mai departe de tot ce cunosc, OMG, 2022.
# Mihnea Bâlici, Cazzo, OMG, 2022.
Dintre debutanții de anul trecut, există cîteva voci care ies în evidență. I-aș numi pe Ioan Coroamă (despre care am scris deja în această revistă), Bogdan-Alexandru Petcu, Maria Ivanov, Diana Cornea, Mădălina Căuneac, Anda Vahnovan, Cristina Alexandrescu și Mihnea Bâlici. În intervenția mea de acum, mă voi referi doar la ultimii doi, ambii reprezentînd voci puternice și convingătoare, cu toate că aceștia nu au prea multe lucruri în comun ca formulă poetică.
Cristina Alexandrescu scrie o poezie despre care aș putea spune că este aerată și concentrată în același timp. Paradoxul aparent se explică prin modul în care poeta își construiește textele. Își contrage discursul și lasă spații albe, tocmai pentru ca unele versuri să iasă mai mult în evidență. Astfel, încrîncenarea este mascată printr-o relaxare jucată, transpusă în poezie prin versuri echilibrate, egale cu ele însele. De aici, o scriere intensă, percutantă, ce nu are cum să te lase indiferent. Expunerea situațiilor de viață – cu puternice reverberații psihologice – constituie un liant al textelor: „Am derulat în minte toate evenimentele literare și / M-am imaginat ripostînd la gesturile sexuale / În fața cărora am tăcut pe moment iar apoi mi-a / fost scîrbă” („unde corpul meu nu contează”).
Pentru Cristina Alexandrescu, poezia este, în unele cazuri, o safe zone, alteori, dimpotrivă, un fel de potențator al unor stări joase, de anxietate și nesiguranță. Viața nu este trăită, ci, mai degrabă, suportată. Eschivele fac parte însă dintr-un comportament natural, necăutat. Textele din această carte nu fetișizează inadaptarea sau trauma, nu avem de-a face cu ifosele neacceptării de către un celălalt concret sau abstract.
Poeziile Cristinei Alexandrescu impun un tip insolit de relaționare cu exteriorul. A lua distanță față de toate lucrurile e un mod de înțelegere și de protejare a propriei persoane, în absența unei retorici supradimensionate. Din acest motiv, gesticulația minimă produce un maxim de efect: „Uite, dacă o femeie crescută din violență cere să / o iei în brațe, nu trebuie să pui întrebări, e nevoie / de brațe puternice care să țină piesele împreună. / Știi că iau des hanoracul tău greu pe mine pentru / că mă acoperă aproape în întregime / Și dacă-mi place ceva în ultima vreme, e să nu / fiu văzută. E mai ușor să-mi imaginez că m-ai băgat în haină / și că m-ai dus / Cît mai departe de tot ce cunosc, / Dar cît mai aproape de mine” („cît mai departe de tot ce cunosc”).
Corporalitatea e o temă importantă aici, dar nu e asociată cu senzualitatea, cum se întîmplă în multe alte cazuri. Există o istorie a violențelor doar sugerată sau plasată în contexte generale și exterioare persoanei în cauză. A fi obișnuit cu violența nu înseamnă neapărat îndurarea unei agresiuni directe, ci persistarea într-un mediu și într-o mentalitate în care aceasta pare a fi un dat firesc, o fatalitate. De aici, o frică difuză iscată de situații oarecum banale. Primirea unui mesaj scris cu CAPS LOCK, de pildă. Tînăra scriitoare își creează propriul ei perimetru afectiv ce este dublat de un spațiu psihic, ambele exprimate prin intermediul unor elipse ce conferă un plus de semnificație. Gesturile cele mai banale, care dejoacă atenția cititorului, sînt convertite foarte repede în altceva ce ia prin surprindere: „Nu mi-am putut da seama azi, / Dar semăna cu momentul acela din viață / Cînd nu te mai doare nimic / Și organismul tău se pregătește pentru durerea / următoare” sau „Există viață după machiaj. / Acolo vom fi / Judecați după cearcăne”.
În acest gen de poezie, accentul cade pe lucrurile omise, nespuse. Faptul că discursul e controlat, egal cu el însuși, nu înseamnă că nu e puternic și tăios. Dimpotrivă, autoarea face incizii în propria realitate psihică, cu efecte poetice remarcabile. Alienarea apare uneori ca o formă de măsurare a timpului, una pusă foarte bine în evidență de modul de funcționare al rețelelor de socializare: „Acum că ai ajuns / În partea de jos a listei de chat, / Îmi dau seama că a trecut timpul”.
Pe ocolite
Dacă poezia Cristinei Alexandrescu este, de multe ori, expresia unor contrageri, a unor condensări dublate de spații goale ce impun o retractilitate incisivă, textele lui Mihnea Bâlici sînt, dimpotrivă, extensive, chiar prozastice. Se ajunge la poezie pe ocolite. Este nevoie, în primă instanță, de creionarea unor trasee existențiale și situaționale.
Cazzo are la bază o temă clară, una cu multiple implicații sociale. E un poem bine scris, alert, bazat pe o retorică neconvențională pe care aș rezuma-o astfel: Cazzo e un poem pentru că așa vrea autorul lui să-l numească. Sigur, există și alte motivații ce decurg din text în mod direct : „tu, tată, ai muncit doișpe ani în Italia / ca acum eu să stau singur pe picioarele mele. / ce gîndesc e în mare parte corect, / așa că îți adresez versurile astea / pe care doar tăietura le mai face versuri / și pe care probabil nu le vei citi atent” („Campusul 3”). Și, pentru că tot am citat din acest segment al cărții, trebuie spus că cea mai amplă metaforă din această carte este cea a „campusului”, o uniformizare de tip nou, o înregimentare de bunăvoie într-un sistem ce amenință să devină opresiv. Cazzo e și o carte a vîrstelor, a trecerilor de la o etapă la alta, poezia fiind uneori un pasaj de trecere ce distorsionează trecutul în beneficiul unui prezent dominat de nostalgie: „la baza furnalului din curtea școlii. nu mă simt bine. / cîte episoade din viață se dovedesc a fi de fapt / pasaje către viitor? cîte se distorsionează în acest scop? / o vîrstă fragedă zdruncină ancorele unui om. / de multe ori mă trezeam cu senzația / că aș fi putut fi oricine altcineva”.
Ce îmi place la cartea asta e că evită clișeele literaturii migrației, în ciuda faptului că unele cadre ușor recognoscibile nu au cum să lipsească. Situația copiilor lăsați în țară, aproape singuri, să crească și să se descurce cum pot, constituie un fenomen social de anvergură. Această temă nu a făcut pînă acum obiectul poeziei, decît în mici proporții, doar prin unele aluzii, în scrieri compozite. Mihnea Bâlici evită patetismul, apelînd la mai multe metode. În primă instanță, prin notița (aproape administrativă) de la începutul cărții: „Evenimentele relatate sînt fictive. Orice asemănare cu persoane reale este pur întîmplătoare”.
Mult mai importante sînt însă strategiile prin intermediul cărora autorul ia distanță de personajul său, punîndu-l în relație cu derizoriul vieții de zi cu zi. Fațeta prozastică a poemului pare desprinsă dintr-un roman realist. Exteriorul e înregistrat milimetric, cu încetinitorul. Dar realitatea în slow motion se transformă pe măsură ce se acutizează percepțiile, iar acestea depind de trăirile interioare ale protagonistului, care, repet, își reprimă orice formă de patetism: „Am în minte briza mării, cu miros de sare și pudră / de talc; / plaja aglomerată, nisipul încins, neted, de caramel / și orzo. / Am în minte pescărușii, cu plonjările lor inutile. / Și turiștii, / care vin în mai și pleacă abia tîrziu, toamna, cînd / cerul își / varsă ploile stătute peste plantația de umbrele. / Dar încă / e vară, nisipul arde pe sub tălpile vînzătorilor / de culoare, / ale căror urme se evaporă, fără să mai aștepte refuzul” („Cazzo 1”).
Privirea, care face decupaje în realitate, funcționează ca un background activ pentru o stare de tensiune în continuă creștere. Mihnea Bâlici reușește foarte bine să creeze acel filtru al ingenuității, și asta prin unele mici detalii ce contrastează cu fluxul dominant al poemului: „Înalt, bronzat, cu smaralde în ochi, a venit / din Toscana cu o mare promisiune: «O să / futem cu freza asta. Vom fi de puta madre.» / N-am futut nimic în vara aia, e și complicat / cînd ai zece ani și înjuri doar în abstract, / dar am reușit să enervăm un copil din vecini / care ne-a văzut cum ne plimbam printre sălcii: / doi indivizi identici, cu părul proaspăt aranjat / și blugi lăsați, tricouri albe cu siglă Adidas” („Deodorant”).
Ingenuitatea e cumva „coruptă” printr-o maturizare forțată, nefirească, urmare a unor contexte de viață alambicate, bizare. Tocmai din acest motiv, liniaritatea și retorica îmblînzită a realului cunoaște serioase sincope. Acestora li se adaugă și manifestul politic implicit sau, ca să utilizez un paradox, tăcut. Furia nu e însă tăcută, ea există și e exprimată în diferite feluri, dar pe o singură voce: „dacă te simțeai vreodată singur, / îmi scriai mie pe skype și-mi ziceai / că ai lacrimi în ochi cînd tastezi. / dar eu nu cred că aș fi fost mai șocat / nici dacă te-aș fi văzut plîngînd în față. / nu eram emoționat. eram furios / pe comunicarea asta handicapată, / pe clișeele pe care ni le vindem, / care sînt pe bune, dar nu par. / ce înseamnă să-ți fie dor de cineva? / ce înseamnă să fii singur? / să plîngi de dorul cuiva și să-i spui?” („Campus 3”). Pînă la urmă, și asta e o formă de retractilitate incisivă. Intensitatea cărții fluctuează, pasajele lirice alternează cu cele prozastice, rămînînd cumva în armonie. Totul depinde de contextele mereu în mișcare, la fel cum cazzo este un cuvînt ale cărui violență și vulgaritate variază în funcție de expresiile în care e utilizat. Che cazzo nu e totuna cu testa di cazzo, ca să mă rezum doar la aceste exemple.
Am prezentat mai sus două poetici contrastive, două modalități distincte de relaționare cu exteriorul, dar și cu istoria personală. În prima situație aveam de-a face cu diverse contrageri, cu retractilități incisive cu efect imediat pe spații restrînse, în vreme ce, în al doilea caz, lirismul este mai degrabă o manifestare, un efect secundar al prozasticului. Atît Cristina Alexandrescu, cît și Mihnea Bâlici sînt două voci deja recognoscibile în poezia românească extrem contemporană.
Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.
