Cutii de rezonanță
„Ieșind, mă scarpin liniștit la sex”: e ultimul vers din sonetul care încheie singularul volum al lui Constantin Acosmei, Jucăria mortului (publicat inițial în 1995, reeditat în 2002, apoi în 2006, apoi...). Poanta poemului e mallarméeană și e suficient să parcurgem și restul versurilor pentru a ne da seama de trucul prozodic al pe-atunci foarte tînărului (n. 1972) poet ieșean: „În gang mă întîlnesc cu Domnul X. / E asudat, cu burdihanul lax. / Notez adresa: str. bl. ap. tel. fax. / Mă uit la ceas − e unsprezece fix. // Pe pod îmi taie calea un limax. / Mă-ntorc şi mă aplec − culeg un pix. / Mai merg. Ajung la magazinul mixt. / Îmi sar în ochi cutiile cu vacs // Din raft. Şi lada cu bricheţi de cocs / Din colţ. Mă sprijin pe tejghea în plex, / Privind tacîmurile de inox // Împachetate-n foi rupte din DEX. / Îmi cumpăr un pahar de matrafox”.
Ca unul care vede în poezie (inclusiv) un sistem de înrudiri fluide și mobile, am căutat adesea varii cutii de rezonanță pentru stranietatea derutantă a volumului lui Acosmei. Sigur, titlul poate fi un ecou dintr-un mic poem în proză al lui Baudelaire, „Jucăria săracului”, asta sare-n ochi. Chiar și paginația vine în sprijinul ipotezei. S-ar mai putea, iarăși, ca virtuozitatea lui Acosmei de a infiltra ritm și sens într-o enumerație monosilabică (fiecare dintre noi a scris de sute de ori această mantră administrativă: str. bl. ap. tel. – fax nu, dar time goes by...) să-l moștenească pe Topîrceanu, cel din „Noiembrie”. Amintiți-vă: „Plouă placid: / A.. e.. i.. o.. u.. ă.. / Dacă continuă, / Mă sinucid”. N-am realizat însă, pînă de curînd, că, aparte de aceste conexiuni formale, există și o alta posibilă, de adîncime. Și anume, cu un poem al lui Betrolt Brecht, Ein Mann bringt sich zu Bett („Un bărbat merge la culcare”). Îl reproduc într-o rapidă traducere proprie: „Cît încă e lumină, stă și citește presa. / Acuma e-n cămașă de noapte, pregătit. / Se uită-n vas, să se convingă de s-a / Mai dus prin țevi sau încă mai are de plutit. // Își vîră-n vas și capul, începe să se șteargă / Atent la locul unde nu-s pete pe prosop. I / Se duc aiurea pașii spre calendar și-ncearcă / Să vadă cé zi rupe din foi, mijindu-și ochii // C-un deget gros îndeasă luleaua și, în fine, / O strînge-n dinții lui galbeni, preț de-o clipă, / Umple-un țucal, pe urmă-n dulap îl pune bine, // Cu gîndu-n altă parte aprinde ce-i în pipă, / Prea multe nu mai vede, privirea i-e neclară, / Se urcă-n pat și iute își scoate membru-afară”.
Nu numai „concluzia” gestuală îl apropie aici pe Acosmei de Brecht, ci și transcrierea în ralanti a gesturilor mărunte. Și, de fapt, nu doar aici și nu doar prin asta. Jucăria mortului e plină de imagini care, dacă nu scandalizează direct (ca la autorul Operei de trei parale), cel puțin froasează comoditatea mic-burgheză a poeziei de album practicate (pentru că gustate) la noi. De la simple retroproiecții de parenting anapoda ca aceasta: „Într-o zi tatăl meu a venit acasă beat, a traversat holul şi s-a prăbuşit îmbrăcat pe patul cu arcuri din dormitor. În casă era cald. După cîteva minute s-a năpustit izbindu-se de pereţi către baie, dar nu a mai ajuns pînă acolo şi a vomat de cîteva ori pe linoleumul din hol, apoi s-a întors încet în dormitor. Atunci eu am ieşit din bucătărie, m-am încălţat cu sandalele, mi-am făcut avînt, am strigat «Pîrtie!» şi am început să mă dau pe gheaţă, alunecînd pe voma tatălui meu. M-am jucat așa mai multă vreme (am căzut de cîteva ori, dar m-am ridicat imediat şi am luat-o de la capăt), pînă cînd ușa de la intrare s-a deschis și mama m-a prins din viteză în brațe, scăpînd sacoșa cu legume din mîna stîngă”,
...și pînă la crochiuri retractile de felul acestei „Palinodii”: „(nu sînt curios să trăiesc / nici să mor / − nu cereţi argumente / nici înveşmîntarea ideii / în materie sensibilă − / și încă vă mai spun: / «rușinea este singura sursă / de energie / ce îmi alimentează viața» / viața mea – cît hăul. / mi-e lene să mă sinucid / dar ce rost mai are / să vă șantajez / cu sinceritatea mea / decît să ridic două degete / ca să răspund corect / la întrebările profunde / ale existenței / mai bine – două degete / să mi le bag pe gît),
...sau memorabile miniaturi ale turpitudinii pur secretorii, ca în „Amărăciune”: „(mi-am scos degetele din urechi / și pe urmă le-am băgat în gură)”.
„Cum să-i reziști?”
Este Constantin Acosmei un brechtian? Nu știu, iar un răspuns plenar, categoric, oblu mi se pare o simplă fundătură. Se pot găsi coincidențe tematice, se pot sesiza tropisme temperamentale: în definitiv, combinația de autonomie, distanțare și ironie (în această ordine și-n dozaje stricte le putem descoperi și în 19. Sonett. Begegnung mit den elfenbeinernen Wächtern sau în Sonett nr. 5. Kuh beim Fressen) îi apropie. Dar e suficient? Iarăși, nu-mi dau seama. Dacă a existat o „lecție Brecht” în cazul lui Acosmei și dacă, asimilată, aceasta a lăsat urme, rămîne de cercetat. Unele mărturii conduc în pragul unei atari ipoteze, e-adevărat. Dar nu sînt sigur că-l trec. Antonio Patraș, de exemplu, își aduce aminte anii studenției, în care deja „Costică era mult mai matur decît noi toți, citise enorm și știa precis ce-i valoros și ce nu”. Scurta bibliografie care urmează (citez dintr-un interviu datorat Anei Săndulescu: „Sábato, Stig Dagerman, Mishima, Vallejo, Trakl, Lautréamont și mulți, mulți alții”) e încurajatoare doar prin cuprinderea ultimei sintagme, care lasă, așa zicînd, ferestre de oportunitate deschise.
O bună poziționare față de subiect ar trebui să fie, cred, în același timp restrictivă și generoasă. În sensul că, dacă este să căutăm filiații, acestea se pot pune în evidență mai puțin printr-o lectură propriu-zis frontală și mai mult prin abila exploatare a vecinătăților. Adică, în cazul lui Acosmei, a ecosistemului cultural care a fost Club 8-ul ieșean. Înființat după mijlocul anilor ’90, înainte așadar de Fracturi al lui Marius Ianuș (cu care s-au aflat, altminteri, într-un dialog solidar), acest grup a privilegiat, aș zice, un criteriu de asamblare „ideologic” (ghilimelele sînt necesare) în dauna aceluia, curent, generațional. Oameni de vîrste, formații și stilistici diferite, „cluboptiștii” au renunțat la logica paricidului simbolic pentru a instrumenta, în schimb, o deprovincializare accelerată, inclusiv față de ierarhiile bucureștene, dominante și autoritare pe-atunci. Fără să-l articuleze într-o pledoarie, sloganul lor, „prietenie și valoare”, spunea multe despre antifilistinismul radical pe care-l practicau, exemplul lui O. Nimigean, demisionar dintr-un post universitar pe motiv de incompatibilitate morală cu colegii de catedră, fiind, poate, cel mai răspicat.
Nu pozițiile de putere îi interesau, așadar, ci o dinamică relațională validă și fecundă. De-aici și ideea unei deschideri către spațiul editorial occidental, chiar underground fiind, de-aici antologiile „de export”, în limbi străine (Ozone friendly, 2002 și Hat jemand etwas gefragt. Lyrikanthologie CLUB 8, 2003) în care și-au împachetat și livrat proiectul. Aceasta din urmă, firește, mă interesează cel mai mult, în măsura în care consfințește o punte, fie și discretă, cu literatura germană. Lucru rar și cu atît mai notabil într-un spațiu redus, de-o vreme, la simplista alternanță franco-, respectiv americano-filă.
Va fi fost Brecht un nume circulat în ședințele mai cu seamă private ale „cluboptiștilor”? Măcar prin reverberații ulterioare (să zicem, un Robert Gernhardt), se poate presupune că da. Și poate că nu-i întîmplător că-i datorăm celuilalt germanist al cercului ieșean, și anume lui Gabriel H. Decuble, traducerea (în 2015, e drept) eroticelor lui Bertolt Brecht, sub titlul Cum să cucerești un înger. Mai mult decît poemele în sine, metrizate în cadențe nu întotdeauna previzibile, Decuble adaugă volumului o postfață lămuritoare și, pentru intervenția mea, cît se poate de utilă. Desprind din ea două secvențe din care cele ce sînt de recunoscut se vor recunoaște. „Mai curînd manifesta un interes viu și nestins pentru mediile joase, deznădăjduite și mizere, unde vitalitatea primară, poate chiar excesiv de suculentă, se dovedea ireprimabilă. Cum să-i reziști ca trăitor? Cum să-i reziști ca autor?”: iat-o pe prima, îndeajuns de netedă cît să-i facă să roșească pe acei critici prea grăbiți să califice drept „mizerabilism” o formulă poetică, în fond nu mai mult decît, s-o numesc așa, realmente sensibilă. „Dincolo de aspectul ideologic, motivul [pentru care poetul a părăsit în cele din urmă Statele Unite, nota mea] trebuie să fi fost același: și într-un caz, și în celălalt, scriitura lui Brecht brusca orice expectație din partea cititorului. Este chiar esența acelui «efect de insolitare» care constituie miezul poeticii brechtiene: nu-i dai niciodată cititorului ceea ce se așteaptă să primească, pentru că atunci i-ai jignit inteligența și, implicit, i-ai refuzat umanitatea”: iată a doua secvență, prin prisma căreia micul meu eseu meu ajunge la cel mai tînăr dintre membrii Clubului 8: Dan Sociu.
Ca și în cazul lui Acosmei, nu mi-am pus pînă azi problema de a-l citi pe Sociu prin Brecht: acum mi se pare, dintr-odată, că totul se leagă rotund, încă de la început. De cînd, de exemplu, în Borcane bile legate..., apărea un poem cu titlul „nimic din ce-i aici nu-i al meu” sau, tot acolo, un altul dezvolta o tandrețe de prospect în stare să evoce acel Liebesgewohnheiten („Obiceiuri amoroase”) în care tot ce s-a făcut adesea mai merită făcut o dată și-nc-o dată...: „îmi apăs gura peste gura ta / cum se face / cu o palmă îți presez un sîn / cum se face / îți presez și celălalt sîn cum se face / te ridic puțin cît să-ți scot chiloții cum se face / îmi apăs gura peste gura ta cum se face” etc., etc. Adăugați acestor mostre numeroasele piese despre sărăcie și empatie, puneți-le alături ciclurile în alexandrini (și nu numai), măsurați opțiunile recente prozodice ale lui Sociu (libere și simple și ele, cum libere și simple erau cele ale lui Brecht), întrebați-vă cum de cel mai cunoscut poem al său, Cîntec eXcesiv I pleacă de la un pretext dantesc („La 26 de ani, la mijlocul speranței de viață din România”), întocmai ca trei dintre sonetele lui Brecht. Puneți la socoteală și că atitudinea din recentul Porc și sentimental, înțelept și rău e de un realism care îngustează plaja de modele...
...și s-ar putea să aveți nu una, ci două surprize dintre cele mai plăcute.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.
