Contururi mișcate
● Paul Vinicius, Nopți la maximum, dimineți voalate, Editura Agol, 2014.
Paul Vinicius scrie o poezie care poate să nu placă la prima vedere. Discursul său e supraîncărcat cu tot felul de aluviuni textuale, care diminuează forța impactului imediat. Și asta nu e totul. O altă dificultate a acestui gen de poezie derivă din utilizarea în același text a mai multor tipuri de limbaj. Un mixaj între tot felul de elemente colocviale și unele „rostiri” de sorginte modernistă. Maximalismul și minimalismul se află într-o aparentă mezalianță ce poate uneori să deruteze cititorii. Un alt aspect oarecum problematic e legat de existența unor tautologii pe care autorul nu și le reprimă. Paul Vinicius ori nu vrea ori nu știe să elimine surplusul. În fine, ultima mea obiecție are în vedere modul în care scriitorul își administrează finalurile poemelor. În general, un text de Paul Vinicius începe de la o constatare oarecare, se dezvoltă, devine arborescent, se concentrează într-un flux unic, pentru ca apoi să-și afle rezolvarea printr-o frază puternică, memorabilă. Problema este că după acest surtcircuit între toate elementele și imaginile poetice urmează o relativizare: încă un vers sau încă o strofă ce pare din alt film. Asistăm, așadar, la scăderea bruscă a tensiunii poetice la care se ajunsese anterior. Acest lucru poate fi interpretat și ca o luare în răspar a propriului demers liric sau ca o detașare de „adevărurile mari” afirmate poate prea apasat.
Cred totuși că ceea ce poate părea la prima vedere defect devine cumva o marcă distinctivă, individualizatoare a poeziei lui Paul Vinicius. Spun asta deoarece un mare atu al acestei poezii e uriașa energie ce se degajă din versurile de față. Energia aceasta dizolvă aceste, să le numim așa, minusuri de construcție. Volumul Nopți la maximum, dimineți voalate (un titlu bun, percutant) e poate expresia lirică a unei existențe asumate până la capăt, până dincolo de consecințele ei imediate. Avem de-a face cu un corpus de texte unitare, ce par cumva expulzate, scrise dintr-o singură suflare: „o stradă pustie / pe care nu trece nimeni / când tu / pe neașteptate / ți-ai ascuns palidul feței în răceala mâinilor înfrigurate / însă chiar dacă ar fi trecut / totuși / cineva / vreun trecător întârziat sau vreun camion cu ciment / precis că ar fi avut tot dreptul / ochilor tăi verzi / semafoare în noapte / și înțelegerea tacită a degetelor reci / tremurătoare / din care se rostogolise / neaprinsă / țigara / fiindcă acum știu: / priveai în ceață / ca într-o oglindă” („micile plăpândele lucruri invizibile”). Energia poeziei lui Paul Vinicius provine și dintr-un fel de „nebunie” cultivată, dintr-un nonconformism al percepției. Poetul se așază împotriva curentului. Asupra lui se revarsă un fel de realitate căreia i se opune. Pe de o parte notează ceea ce vede în jurul său, pe de altă parte tratează „întâmplările” cotidiene ca pe niște relicve ale vieții adevărate. Reprezentările orașului – cu toate mecanismele sale de funcționare de neînțeles – intră și ies din cadru cu o viteză exasperantă. Mă refer aici la anumite pulsiuni lirice capabile să dinamiteze tot ceea ce pare atins de comoditatea convenționalului. Paul Vinicius este prin excelență un disident. În poezia sa găsim multe forme de răzvrătire. Uneori pare pornit și împotriva propriilor sale convingeri. Așa se explică și mai sus amintita relativizare a „soluțiilor” sale lirice de moment.
Universul sordid și dezarticulat în care trăiește apare uneori îmbogățit prin reprezentări insolite sau prin schimbări bruște de perspectivă: „toată noaptea am vorbit cu un zid / și nici dumnezeu nu dădea semne să revină / după ce-i dădusem ultimii bani ca să-mi cumpere țigări” („lungul drum al nopții către dimineață”) sau „patul devenise un deșert cafeniu dintr-un film de antonioni cu actori neprofesioniști dar cu atât mai reali” („Sepia”). Schimbarea perspectivei determină, așadar, o modificare a ceea ce am putea numi printr-un cuvânt neputincios realitate.
Acest volum consistent, construit după o sintaxă proprie, subsumează mai multe nuclee poetice bine articulate ce conduc spre revelații brutale, dar expediate imediat în subsidiar: „puzderie de fluturi ce veneau la becul / nostru ba să strălucească ba să fie fericiți și de fapt ca să moară aici lângă noi / iar caramel se strâmba la ei le arăta pumnul și le striga hai băi veniți veniți / panaramelor că și noi o să dăm colțu` într-o zi tot sub un bec de 25 de wați” („apoi n-am mai vorbit chiar nimic”). Aș putea cita mult mai multe exemple, dar din lipsă de spațiu mă rezum doar la acesta.
Dramatismul poeziei lui Paul Vinicius decurge și din ceea ce el numește „monolog alb” – titlul unuia dintre cele mai bune și mai tulburătoare poeme din carte. Ce ar putea însemna asta? Cred că această expresie face trimitere la acele soluții lirice provizorii de care autorul se dezice cu energia unui narcoman. Reculul acestei stări de fapt pare a fi acea voalare ce face ca lucrurile să capete contururi difuze, mișcat. Așadar, provizoratul e combustibilul inepuizabil al lumii. Amprenta electrică a discursului său – AC / DC – sublimează dialogurile în monolog și toate culorile realităților fluctuante în nonculoare.
Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.
