Viața la „fără clanță”
t.s. khasis, aparenta naturalețe a vieții, Casa de editură Max Blecher, 2015.
Una dintre cele mai puternice cărți de poezie pe care am citit-o în ultimii ani este aparenta naturalețe a vieții a lui t.s. khasis. După Farmacia cuvintelor (2003), arta scalpării (2005) și pe datorie (2011) – în care sînt reluate textele din cartea anterioară, cu cîteva poezii inedite – , scriitorul din Lipova dă lovitura cu un volum foarte bine realizat, omogen de la un capăt la celalalt, bine structurat și, cum am spus mai sus, foarte puternic.
Cartea e formată din două părți, un cățel mecanic, un poster cu luna și supravegheat, disproporționate ca întinere, fără ca aceasta să echivaleze cu un neajuns al volumului. Dimpotrivă, textele de deschidere înfățișează un individ cu un trecut „pavat cu eșecuri” ce respiră în permanență „mirosul unei vieți irosite”: „lui moise i-au trebuit 40 de ani pentru a străbate un deșert, / mie tot atîția ca să-mi dau seama că sînt singur / și nu mă mai crede nimeni”. În prima parte sunt transcrise cîteva situații/ instantanee de viață, cu tot cu boala de gînduri ce le însoțesc. Ratarea e tema lui khasis din acest segment al cărții, el constată la tot pasul, uneori cu cinism, grava lui abatere de la normalitate (ce o fi însemnînd asta, pînă la urmă?). Ideea e că se observă pe sine în unele situații existențiale cu un simț acut al cotidianului, în sensul că pentru el fiecare moment al trăirii pare judecat intens, cu asprime, dar și cu o doză de degajare ce provine din relativizarea adevărurilor „tari”, cu privire la condiția în care se află. De ce s-ar afla el, pînă la urmă, în vreo situație dramatică de vreme ce valorile din jur par să-și fi epuizat și ele forța de a mai însemnă ceva cu adevărat prin ele însele? Aș adăuga, nici naturalețea nu e ceva înțeles într-un singur fel, nu e un deziderat ce trebuie atins. Naturalețea este mobilă. Depinde de intensitatea cu care te gîndești la ea și de ce îți mai poate oferi aceasta astfel încît să dorești să-i respecți conduita implicită. Se va vedea, naturalețea poate fi o rețea de revelații succesive prin care sinele se poate redefini, fără însă ca acesta să-și propune ceva cu adevărat.
Poezia lui khasis este dificil de citat, pentru că, nu prea suportă decupaje, nu conține cuvinte în plus, sau pauze de respirație evidente. Fac totuși o încercare: „am trecut prin știri / sau știrile au trecut prin mine / și graba cu care am alungat din cap / scenele insuportabile / mi-a adus aminte de ultimul gîndac pe care / l-am strivit cu talpa. / asta nu înseamnă mare lucru, / o pată difuzată-n material. / aparenta naturalețe a vieții”. Acestor versuri puternice și impecabil tăiate îi răspunde întreg poemul supravegheat, cel ce constituie doar el însuși partea a doua a volumului.
Unde să-și afle poetul adevărata identitate dacă nu într-o situație limită, în care fiecare secundă aduce cu sine altceva. Lumea celor supravecheați, lumea celor care nu se pot evacua singuri, e mult mai intensă și mai adevărată decît a acelora care se bucură de libertatea de a se irosi fără mustrări de conștiință. Cînd ești „supravegheat” într-un spital de psihiatrie realitatea ta e mult mai intensă. Nimic nu e lasat la voia întîmplării. La limita suportabilității găsești tot soiul de resorturi interioare pentru a te salva de la o anumită nivelare. Echilibrul ți-l găsești dacă afli o logică pentru tot ceea ce ți se întîmplă. În acest caz și ilogicul e un răspuns la fel de potrivit. Poeme torent, poeme în avalanșă compun o țesătură de trăiri și imagini greu de decelat pentru cei neimplicați în acest proces autentic și insolit al regăsirii brutale de sine: „îmi pregătesc programul: en passion texte vederea à la antonioni / calmantele în doze duble / ammianus marcellinus la argentoratus bruckner - / senzația de absență a gravitației înainte de somn / cel mai nasol / era să mă trezesc încolțit în toiul nopții / să scrutez în întuneric înspre lună dacă era acolo / să-mi analizez prostește / șansele- / bineînțeles nu aveam nici una / dar mă simțeam interesant vorbind de unul / singur despre mine ca despre un ins cu șanse”.
Lumea de aici nu e guvernată nici de Dumnezeu, nici de diavol, ci de o entitate schizoidă care își are propria sa religie sau, cel puțin, niște seturi de credințe de o sublimă inutilitate în context: „ok / dumnezeu nu există / diavolul nu există / sîntem doar noi / sporovăind despre dumnezeu despre diavol / despre mașini doar noi și postările noastre pe facebook / despre conștiință și libertate și bani / despre insule / pe care ne-ar plăcea să trăim / retrași în iluzia unei vindecări”.
Există foarte multe pasaje antologice despre viața în spital, despre comunicarea dintre cei ajungi în aceeași condiție, despre „întîmplările” acelor zile chinuitor de egale, despre certitudini și iluzii sau despre iluzia certitudinilor, despre lipsa de sens a oricărei perspective senine, sau a oricăror perspective, despre inutilitatea gesturilor radicale, despre fraternizările conjuncturale, despre lumea așa cum nu e ea și despre cum nimeni nu e conștient de nimic pe de-a-ntregul: „inspir adînc țin oxigenul în plămîni și noi doi / întineriți cu cîțiva ani buni / de parcă am lua-o de la capăt – cu tine nu mi-ar fi silă să-ncerc – / sună-mă sună-mă mai spune-mi că nu sînt singur / vocea ta îmi șterge din memorie toate amintirile care-atîrnă / ca niște gantere cu vocea ta în nokia nu sînt greșit / capăt chiar un soi de stabilitate emoțională / nu durează dar mă ține pînă la ora cu diazepame”.
Acest poem care își schimbă de atîtea ori ritmul mi se pare că seamănă cu acele grafice sinistre, cu acele unde sinusoidale (de pe ecranul aparatelor medicale) care certifică existența pe muchie de cuțit a vieții. Aceasta este, în fond, naturalețea, care, pentru a fi adevărată trebuie să se mențină aparentă. De ce? Răspund tot cu o întrebare: cum am mai putea oare să credem în ea dacă ar fi atât de evidentă?
Citiţi aici şi cronica lui Marius Chivu la volumul lui t.s. khasis.
Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.
